luni, 19 ianuarie 2015

POVESTEA PORCULUI DE PLUS SI IGNATUL SFANTULUI VALENTIN

Porcul de plus si ursuletul cu inimioara in piept pe care scria “Ai lav iu” stateau pe marginea parastiei si isi leganau picioarele…langa-langa si iar langa-langa. La orizont se intrevedea o mare inima rosie, era orasul Valentinului, mare oras, mare aglomeratie urbana, toata rosie, toata plina de “lav iu” mai ales intr-o anumita perioada a anului.
Pe marginea prapastiei liniste, dar o liniste de aia apasatoare de iti auzeai si gandurile, ma rog, astia de le au, iar pe langa ganduri doar langa-langa si tot langa-langa.
Porcul era frumusel, cu plusul sau roz si pufos, cu doua aripi cusute la spate, rosiatic in obrajori, cu ochii rotunzi si negri si un zambet fandosit si tamp pe fata sa plina.
Ursuletul “Ai lav iu” era cam ponosit, cu blana gri de atata sezut in praf (fusese alb la viata lui), cu inima din piept un pic descusuta (important era mesajul), ii mai ramasese un singur ochi si coada si-o pierduse in luptele grele pentru iubirile de sezon.
“Auzi mai, ursuletule, spuse porcul cu un aer condescendent, merg afacerile anul asta?”
Ursuletul, mai sa il scuipe intre ochi, ii raspunse: ”Ca in fiecare an! Le mai impinge unul, altul…merg! Dar la tine porcule, cum sta treaba?”
Fudulindu-se peste masura porcul trase adanc niste aer rarefiat in piept si incepuse sa se laude: “Ei, la mine e frumos tare, vanzari multe, “bisnis” pe val, simt ca o sa fie prolific. Astept sa treaca ziua de maine si apoi ma retrag pana la anul pe vreo insula exotica, ma gandesc ca pe Insula Scroafelor Naïve o sa fie minunat. Da…de vis anul asta, de mult bun gust…si zambetul tamp se intindea pe toata mutra sa din ce in ce mai larg…o sa fie de poveste”
Ursuletul il privea cu singurul sau ochi, acum un pic mai larg si se minuna de ceea ce ii auzeau urechile sale murdare si gri de atata tavaleala ce isi luase in luptele grele de amor.
“Nu pe bune acum, porcule, cat crezi ca o sa mearga si treaba asta? Ca a mers si la mine o perioada, dar apoi lucrurile sau cam schimbat. Nu mai alearga astia din orasul Valentinului dupa plusuri, iubirea cere altceva acum!”
Porcul grohai de cateva ori, apoi rase zgomotos si superior.
“Mai pustiule, pentru porci tot timpul va fi ceva loc..il dai, il iei, mai faci un artificiu, mai adaugi ceva, anul asta mi-am pus aripi spre exemplu…pica lesinatelea alea de numai…si mai este o surpriza…ceva in interiorul meu…o sa se lase cu bocete de fericire…porcul tot porc ramane…supravietuieste el oricum, sunt pe val mai ales in perioada asta!”
Singurul ochi al ursuletului se mari la maximum si continua sa priveasca minunatul porc de plus cum avea el atata incredere si cum isi rezervase el un minunat viitor in randul iubirilor citadine. Apoi, intoarse un pic privirea in alta directie…si cum erau ei pe marginea prapastiei ii facu porcului vant in gol.
“Cu bine porcule! Ne vedem si anul viitor!“ Striga in urma sa ursuletul, afisand un zambet rautacios pe fata. „Ca doar nu ti-ai pus panaramele alea de aripi degeaba, hai zboara!“
Porcul se rostogoli de cateva ori in aer sub greutatea corpului sau, incerca sa faca o trista manevra de zbor, esua aceasta incercare si se agata in crengile unul copac aflat in directia de cadere libera a acestuia. Adia vantul…flutura si porcul prins de-o aripa in creanga copacului.
Dar cum porcul tot porc ramane, incepu sa caute solutii de supravietuire…in padure…unde nici tipenie de piciorus civilizat nu se gasea. A stat el atarnat in aer catva timp si deodata auzise fosnet si voci.
Speranta ca isi va petrece totusi vacanta pe Insula Scroafelor Naïve incolti iar in mintea sa odihnita. Si incepu sa zbiere. Printre grohaituri mai spunea si un ajutor si apoi iar grohaituri si iar ajutor.
La un moment dat aparusera in peisaj capra si berbecul. Ce-or fi cautand ei pe acolosa nimeni nu stie, important era ca se gaseau la locul si momentul potrivit.
“Ce cauti porcule in copac?” intreba capra curioasa.
“Da’ chiar mai porcule, ce nu raspunzi, nu vezi ca te intreaba o doamna ceva?” replica berbecul protector.
“Apoi, am vrut sa ma conving de pot sa zbor si am ajuns aici!”
“Si cat ai zburat, porcule?” intreba capra.
Porcul uimit de inteligenta caprei, dar totusi dornic sa nu dea prost in fata berbecului replica:
“Ei…pai am zburat tocmai din orasul Valentinului, dar apoi m-a cam luat ameteala, ca am rau de inaltime si am ajuns aici. Nu vreti voi sa faceti un pustiu de bine si sa ma ajutati sa ma cobor?”
Capra si berbecul aruncandu-si priviri complice si zambind cu subinteles raspunsera:
“Porcule, da’ stii ca zilele astea se sarbatoreste iubirea, iar afacerile tale sunt pe val, cu ce ne alegem noi la aceasta combinatie?”
“Dar mai, iubirea e neconditionata!” raspunse porcul un pic timorat.
“Da, da, neconditionata de timp poate, ca in rest nevoie!” raspunse berbecul.
Se gandi porcul cu toata vatelina din capul sau si in ultima instanta, surprinzand si lipsa de rabdare a caprei si a berbecului raspunse.
“Apoi, in mine zace un cadou nepretuit, daca ma dati jos din copac am sa va spun secretul!”
Capra si berbecul incuviintara sa dea porcul jos din copac. Si lovira cu coarnele in trunchi si tot lovira pana cand porcul facu blansul adecvat, se desprinse de creanga si se pravali gramada pe pamant.
Nici macar nu se dezmetici prea bine, ca hat, capra de o mana si berbecul de cealalta si dai si trage de porc pana cand il facura bucati. Printre plus si vatelina gasira un mic cerc …ca un inel, facura ochii mari de nedumerire …luara inelul, il prinsera in ratul porcului si asa l-au tarat cine stie cat timp.
“Auzi mai berbecule, spuse capra, iete ce avea porcul…un belciug!”
“Da, dar e belciugul de iubire, de la mine pentru tine, iubita capra!”

“Si eu te iubesc, berbecule!”

vineri, 5 decembrie 2014

Craciun fericit, Nini! (toata povestea)









UNELE POVEȘTI DEVIN REALITATE, ALTELE RĂMÂN DOAR POVEȘTI...
Cu drag,
A.







I

POVESTEA ZBÂRCIULUI ȘI A LUI NINI

Nu a fost niciodată și nici nu o să fie cândva o ciudățenie de arătare numită Zbârciul. De fapt, nu era nimic foarte ciudat la el, ci doar așa i se mai părea lui din când în când...
Zbârciul era chiar simpatic privit dintr-un anumit punct de vedere... mereu aparent detașat de tot ce îl înconjoară, mai ales emoții inutile și alte trăiri banale, mereu preocupat de micile sale proiecte, mereu dornic să arate celorlalți cât de sigur este el pe propriile sale decizii și cât de capabil este de a face față oricărei situații mai mult sau mai puțin hilare întâlnită în cursul vieții sale de Zbârci.
Zbârciul era tare amuzant dacă ai fi stat să îl privești îndelung, între zbaterile sale cotidiene și seriozitatea cu care încerca să aprofundeze orice se ivea în calea vieții sale. Aparenta nepăsare și nonșalanța îi confereau un aer boem, un pic snob, ca un fel de prinţişor mereu cu nasul ascuțit și mic ținut contra vântului, cu toate că Zbârciul nu avea nimic de a face cu clasele nobiliare sau înfățișările aristocrate. Zbârciul nu era chiar mic de statură și avea niște ochi mari, mereu limpezi, mereu senini. Tot corpul său era acoperit de un puf moale de culoarea soarelui la asfințit. Atitudinea sa morocănoasă conferea întregului ansamblu un pic de șarm... și să nu mai vorbim de pălăria sa mare și verde, mereu ținută într-o parte, mereu cu pana aranjată și mereu spațiul de joacă a lui Nini.
Zilele Zbârciului curgeau monotone, fără prea multă agitație, fără prea multe accidente nedorite... pur și simplu treceau și el le primea cu îngăduință pe fiecare dintre ele.
“Zbârciule, ştii că azi ești la fel de deosebit ca și ieri?”
“Nini, dispari sub pană și termină să mă stresezi!”
“Zbârciule și anul aceasta de Crăciun tot nimic ai să faci?”
“Nini, bagă-ți mințile în cap și termină cu prostiile! Dacă mă superi prea tare s-ar putea să te trimit direct în zăpadă până după Crăciun!”
Nini chicoti cu poftă de pe marginea pălăriei verzi și își spuse în gând “Ba nu ai să o faci! Pentru că sunt prietenul tău de foarte multă vreme și mă prețuiești!”
“Ai să mă lași anul acesta să deschid cutia cea mare de pe raftul cu cărți, aia de strânge praf degeaba și nu lași pe nimeni să se apropie de ea?” întrebă Nini dornic să își satisfacă această curiozitate de ceva vreme... cam de când îl însoțea pe Zbârci.
În biblioteca Zbârciului era o ordine exemplară, doar ordine, că praful deja zăcea pretutindeni de ceva vreme. Îi era lehamite să facă curățenie singur și oricum nu primea prea multe vizite din partea cunoscuților ca să se deranjeze prea des pentru curățenie. Iar cei ce îl vizitau deja se obișnuiseră cu el așa.
Curiozitatea lui Nini în fiecare an era îndreptată către acea cutie, ferecată cu un lacăt imens, ruginit și așezată pe ultimul raft al bibliotecii. De foarte mult timp Nini insista să deschidă acea cutie, dar Zbârciul se împotrivi mereu, ieșeau uneori discuții destul de aprinse între cei doi pe această temă. Nini știa totul despre el, mai puțin ce se afla în cutia cu pricina și asta îl rodea îngrozitor... într-un oarecare fel nu prea accepta să aibă secrete unul față de celălalt. Și în fiecare an, înainte de Crăciun, Nini îi făcea zile amare Zbârciului cu privire la misterul din cutia de pe ultimul raft al bibliotecii. Zbârciul se ofusca mai mereu când venea vorba de acea cutie și îl repezea pe Nini, certându-l sau încercând să ignore micile răutăți ale acestuia. Dar Nini nu ceda așa ușor, știa că, la un moment dat, trebuia să îi deschidă cutia cu pricina, iar dacă nu ar fi deschis-o Zbârciul, într-o bună zi s-ar fi cățărat singur pe rafturi și ar fi găsit o modalitate de a își satisface curiozitatea.
Nini era prietenul cel mai bun al Zbârciului. Se știau de o veșnicie... iar pălăria mare și verde era locul său preferat de unde admira toată viața Zbârciului. Nini, deși era mic, foarte mic, avea o privire tăioasă și o personalitate destul de puternică, încât reușea uneori să îl scoată din sărite de Zbârci, dar asta făcea parte din farmecul vieții lor în doi. Erau nedespărțiți și aveau să rămână așa probabil multă vreme, pentru că Nini nu era nimic altceva decât prietenul imaginar al Zbârciului și confidentul său de nădejde. Amândoi au creat o lume a lor, unde se simțeau protejați, dar cu toate acestea Nini încă mai încerca să afle misterul din cutia plină de praf... poate că Zbârciul nici măcar nu mai ținea minte ce pusese acolo... știa doar că nu este nevoie să deschidă ce zăcea ascuns printre vreme și colb.
“Mergem să cumpărăm chestii? întrebă Nini pe Zbârci. Nu de alta, dar mâine este Ajunul Crăciunului și dacă tot nu ai chef să faci ceva măcar am fi stat la povești la o sticlă de cuvinte!”
“Mare amator de licori bahice ești măi Nini, râse Zbârciul. Mergem, așteaptă o secundă să îmi pun haina pe mine, pălăria și mergem!”
“Și mâine îmi deschizi cutia?” întrebă obraznic Nini.
“Nu îți forța norocul!” i-a răspuns Zbârciul ofuscat. Știa că, la un moment dat, pusese ceva de preț în nenorocita aia de cutie, dar uitase și gândul că nu trebuia deschisă niciodată îl ținea departe de nevoia de a își aminti vremuri trecute.
“Bine! Anul ăsta am să găsesc o cale să o deschid singur! Ai priceput!” se răsti Nini, parcă deja obosit de nevoia de a identifica modalități de a deschide cutia cu pricina.
“Ai să regreți! Îl amenință scurt Zbârciul.
Petrecuseră ceva vreme prin magazine, privind la oamenii care căutau cadouri pentru cei dragi, făceau aprovizionarea pentru sărbătoarea ce urma să vină. Era multă vânzoleală prin oraș, oameni agitați, copii gălăgioși, mașini claxonând, cozi interminabile în magazine.
Zbârciul și cu Nini erau calmi. Priveau senini la toată frământarea și viața din jurul lor, își mai spuneau câte o glumă, își aruncau câte o ironie. Mergeau încet, parcă neafectați de tot freamătul din urbe. Pentru ei nu era decât o altă zi, pe care și-o petreceau împreună, încercând să aleagă ceva de calitate de servit la discuțiile de după masa simplă de Crăciun.
Au trecut pe lângă rafturile cu vinuri, și-au ales după obișnuitele polemici vinuri care să le convină amândoura și s-au întors acasă, un pic obosiți, dar satisfăcuți de timpul petrecut împreună.
Uneori lumea se uita destul de ciudat și cu multă reticență la Zbârci, văzându-l că vorbește de unul singur în fața vitrinelor sau că mai râde zgomotos fără un motiv. Dar, lumea nu știa despre Nini... și niciodată nu va ști ceva despre el.
Venise și ziua cea fatidică de dinaintea Crăciunului. De când se trezise, Zbârciul era morocănos și nu dorea să îl bage prea mult în seamă pe Nini, deşi acesta țopăia vesel pe marginea pălăriei mari și verzi. Se luase cu treabă, ba mai ieșise prin oraș, ba își mai programase niște întâlniri scurte cu câțiva cunoscuți... numai de Nini nu avusese chef.
Nini se retrăsese sub pana mare de la pălărie și aștepta să îi treacă nebunia Zbârciului, asta având să se întâmple spre seară, când urmau să stea de povești în fața paharului de vin.
“Abia aștept seara!” își șoptise Nini și un zâmbet cald i se afișase pe față... în seara asta o să afle ce e în cutie... singur... și o să îi aducă aminte Zbârciului de el însuși. Avea, aşa... o premoniție că va fi o seară specială pentru ei doi.
Zbârciul intră în casă înfrigurat. Scosese două pahare cu picior înalt, speciale pentru vinul cumpărat, dar și pentru ocazia de seară de Ajun de Crăciun.
Nini țopăia pe marginea pălăriei mari și aștepta să se așeze în fotoliul confortabil ca să îi povestească Zbârciului.
În sfârșit momentul cu pricina veni și Nini se așeză lângă Zbârci și începuse a povesti.
“Mai ții minte Zbârciule când vorbeam câte în lună și în stele, când îți povesteam despre micile mele dorințe, iar tu te arătai la fel de rece și distant ca în fiecare zi? Ții minte, Zbârciule? Când ți-am spus că vreau să văd un film și tu te-ai ținut tare câteva zile și apoi mi-ai propus să ne uităm la el? Și erai rupt de oboseală și ai adormit? Ții minte, Zbârciule?” chicoti Nini.
Zbârciul se scutură un pic din visare și îi spusese că așa a fost să fie, nu că neapărat ar fi ținut cont de dorința lui Nini.
Nini zâmbi cald și lăsă ciufutul Zbârci să găsească explicații complexe.
“Dar atunci când am fost să ne plimbăm doar noi doi? Zi, Zbârciule, iți amintești?”
“Și ne-am spus și prostii și bune și rele...”, continuă Zbârciul, după ce mai sorbi cu poftă din vinul roșu... și pe chipul său se așternuse un zâmbet.
“Auzi, Nini, de ce te ții de capul meu? De ce nu ai plecat și tu la un moment dat?” întrebă Zbârciul, încruntându-se ușor.
“Pentru că vreau să văd ce este în afurisita aia de cutie!” spuse Nini, râzând cu poftă. “Apoi, pentru că nu ești chiar atât de ursuz și monoton cum crezi tu. Eu m-am distrat minunat pe seama ta, dar și cu tine. Pentru că încă mai ai vise și speranțe pe care le ții ascunse pentru tine, preferând să porți masca dură a realității, pentru că râzi la glumele mele și pentru că știu că nu te superi pe mine atunci când mă joc cu tine. Pentru că, deși pretinzi că ești nemuritor și rece, te uiți la lumea asta a pământenilor și atunci când poți, ajuți. Pentru că este atât de amuzant când vorbele îți contrazic faptele. Pentru că încă mai ești liber și ca tine sunt puțini. Pentru că ești demn, chiar dacă ai un prieten imaginar la tine pe marginea pălăriei şi oamenii se uită ciudat când vorbești cu el. Și pentru că, încă ai nevoie de prietenul tău Nini.”
Zbârciul se încruntă la Nini, se retrăsese în spaţiul său intim... și tăcu... apoi, se ridică ursuz din fotoliu și sub pretextul că se simte obosit plecase la culcare.
Nini rămăsese singur în întuneric și liniște... și într-un fel melancolic își spusese cu voce șoptită “Vezi, de aia încă nu am plecat...”
Apoi, avea de gând să afle clar ce era în acea nenorocită de cutie... așa că se coborâ de pe marginea pălăriei verzi și se înarmă cu mult curaj pentru a ajunge la cutia cu pricina. Măsură cu privirea cât are de urcat... eheee... cale lungă era, dar Nini era ușor și țopăia de pe un raft pe altul, de pe o carte pe alta, până a ajuns acolo sus... lângă cutia magică.
Încercă să ridice lacătul... nimic... era de neclintit. Încercă să se uite pe gaura cheii... nimic.. întuneric... se mai învârti de câteva ori în jurul cutiei... poate îi vine vreo idee strălucită... și deodată își aminti... demult, tare demult Zbârciul ascunsese o cheie...” Da, aia trebuia să fie!”
Se coborâ Nini și găsise cheia cu pricina sub vaza de pe pervazul ferestrei. O ridică cu putere și fugi iar până la cutia cu pricina. Băgă cheia în lacăt și răsuci... și lacătul se deschise cu un scârțâit metalic... dăduse lacătul la o parte și ridică cu greu capacul cutiei. O lumină roșie năvăli în ochii lui Nini... era atât de caldă, atât de frumoasă, atât de liniștitoare...
Nini privi fascinat globul din interiorul cutiei care împrăștia lumina magică. Ochii i se umpluseră de lacrimi, zâmbetul trona pe chipul său micuț și și-a dat seama ce reprezenta tot ceea ce stătuse sub lacăt atâta amar de vreme.
Luă cu grijă globul și îl coborâ de pe bibliotecă, apoi se chinui să îl aducă până în camera Zbârciului, acolo unde era și bradul împodobit. Lumina globului se revărsa pretutindeni în casă, era atât de frumoasă... totul parcă se trezise din amorțeală... totul fremăta... totul era luminos și viu.
Zbârciul se trezise în dimineața Crăciunului. În casă era liniște, iar Nini nu se mai zărea pe nicăieri. L-a căutat disperat peste tot, pe marginea pălăriei, sub pană, în bibliotecă... până când văzuse cutia deschisă. Se întoarse apoi în camera unde dormise și abia atunci văzuse lumina magică și caldă de sub brad. Ridică globul și îl privea fascinat... un bilet era agățat de el: “E inima ta! Crăciun fericit! “Nini.

·         

Aceasta este povestea Zbârciului și a lui Nini, spusă de fata cu ochii verzi, poveste care niciodată nu va fi și niciodată nu se va povesti...











II

CEVA ZBÂRCI (SAU CE A FOST DUPĂ NINI)

Zilele Crăciunului trecuseră de ceva vreme și Zbârciul se întorsese la activitățile sale cotidiene. Acum, că își regăsise inima pierdută de atâta amar de vreme era vesel mai mereu. Îi plăcea să se plimbe destul de mult, nu se mai închidea mohorât în casă, privea fascinat cerul și surprindea în fotografii culorile amestecându-se în frenetice peisaje, fotografii pe care le strângea cu grijă pentru a nu uita parcă nicio clipă de fericire din viaţa sa de după Crăciun. Începuse să își facă noi prieteni, cu care ieșea destul de des în oraș, mergeau în drumeții, își făceau farse... viața Zbârciului cu inimă nu mai era nimic din ce fusese mai demult. Renăscuse și dorea să îmbrățișeze cu poftă orice clipă ce trecea pe lângă dumnealui...
Preocupat de noile sale activități, începuse să își amintească de Nini din ce în ce mai rar... încercase să îl readucă cumva în viața sa, să îi mulţumească pentru tot ce făcuse pentru el, pentru că îi oferise un cadou unic în toată existenţa Zbârciului, pentru că nimeni înainte de Nini nu se mai gândise să deschidă acea nenorocită de cutie pentru a scoate din ea tot ceea ce era mai de preț la ființa morocănoasă... dar Nini nu era de găsit pe nicăieri...
Zbârciul analiză în detaliu situația prin care trecuse cu Nini și își spunea deseori pentru a se justifica probabil în fața propriei persoane ”Ei cine ar putea să readucă un prieten imaginar?? Poate eram doar bolnav pe atunci!! Nimeni nu știe de Nini! Nimeni nu a aflat despre el ceva! Probabil că niciodată nu a existat! A fost doar o zămislire a propriei mele minți rătăcite! Da, Nini nu a existat!”
Alte dăți, Zbârciul se gândea la cât de drag i-a fost totuși prietenul său mic, ce mereu stătea pe marginea pălăriei mari și verzi, agățat de pana imensă și care mereu avea ceva de comentat, mereu era curios să mai știe câte ceva din felul de a fi al Zbârciului, mereu îl certa și mereu îl primea cu căldură și zâmbete copilărești.
Apoi, îl renegă din nou ”A fost doar o zămislire a minții mele bolnave! Nu a existat nicicând, nu a existat Nini!!” și ochii i se mai umpleau din când în când cu lacrimi pentru că știa că se mințea într-un mod destul de evident pe sine însuși... doar Nini fusese singurul care îi dăduse inima înapoi... doar el...
Reveriile despre Nini începuseră să fie din ce în ce mai rare... viața Zbârciului devenise una destul de optimistă și armonioasă.
Nu renunțase să cutreiere magazinele cu vinuri, pentru a vedea care sunt cele mai noi oferte în domeniu și nici nu renunța la a se răsfăța cu cele mai nobile sortimente pe care le depozita cu grijă în micuța cramă din casa sa. Nu renunțase nici la a se plimba singur pe străduțe care duceau spre nicăieri pentru a își asculta gândurile și a visa cu ochii deschiși la cine știe ce scenariu oferit acum de inima sa.
Îi plăcea să își asculte de multe ori inima cum bătea regulat, acolo în piept și cum între acele infinite bătăi se degaja permanent o pleiadă de sentimente noi și greu de explicat cu care Zbârciul trebuia să se confrunte în fiecare zi.
Acum se îmbrăca mai cochet, își alegea cu grijă hainele din cele mai noi și în vogă colecții și se admira îndelung în fața oglinzii imense pe care și-o achiziționase și pe care o pusese în living, parcă pentru validarea permanentă a celui de devenise acum.
Era chipeș Zbârciul, trecea destul de des prin saloanele de înfrumusețare unde își aranja puful de culoarea soarelui în asfințit. Mereu parfumat, mereu rafinat, mereu jovial, mereu sigur pe el și cu un zâmbet larg pe chip, Zbârciul devenise o figură destul de populară prin mica urbe. Pentru a nu se dezice de noul statut pe care îl dobândise, nu pierdea nicio ocazie de a își flutura inima prin fața ochilor celor ce încă nu și-o descoperiseră sau poate chiar nu o aveau.
Începând să se sature de viața sa populară și îndestulătoare, Zbârciul se hotărâ să își găsească pe cineva cu care să împartă și bunele și relele.
Nini deja nu mai exista în mintea Zbârciului, fusese o nălucă a trecutului, iar inima și-o recăpătase singur, fără niciun fel de ajutor... fără niciun Nini...
Zbârciul deja avea planuri importante pe care trebuia să și le atingă cu orice preț. Perindându-se prin micul orășel, pe la petreceri, ieșiri și diferite evenimente care strâng de obicei foarte multă lume, Zbârciul o întâlni pe Tara.
Tara era o ființă de o frumusețe rară, cu niște ochi mari și albaștri, cu părul lung și negru, cu un corp zvelt, buze groase și un zâmbet năucitor. Nu ar fi putut rezista Zbârciul unei asemenea tentații, în mintea sa era perfectă, iar inima devenise de un roșu intens. Zbârciul și Tara au continuat să se vadă destul de des, iar după o vreme Zbârciul i-a propus să se mute împreună. Așa că, viața celor doi începuse timid să se contureze. Era fericit Zbârciul, anii treceau și odată cu ei tot atâtea Crăciunuri pline de emoții și lume și prieteni și povești...
Trecuseră mai bine de 5 ani de când Zbârciul devenise altul și se apropia un alt Ajun de Crăciun. Zbârciul își luă rămas bun de la iubita sa Tara și plecă să colinde magazinele aglomerate din oraș în căutarea cadoului perfect pentru aceasta. Trecuse, bineînţeles și prin magazinul de vinuri și polemiză un pic cu el însuși pentru alegerea vinului ideal pentru eveniment, după care, iar o luă în neștire printre magazinele frumos luminate să aleagă ceva pentru Tara.
La un moment dat, pe o străduță mică și puțin luminată văzu o firmă argintie și foarte sclipitoare. Emblema firmei era o stea căzătoare, precum cele care poartă dorințele sufletelor ce au nevoie de speranță. Deschise ușa timid și aruncă o privire înăuntru. Era o lumină gălbuie, caldă, amestecată cu nuanțe roșii de la perdelele de decorațiuni de Crăciun. Ca de nicăieri apăruse o domnişoară zâmbitoare lângă Zbârci.
”Aveți de ales un cadou special!” i-a spus aceasta, luându-l prin surprindere...
”De unde știți?” întrebă Zbârciul contrariat.
Domnișoara zâmbi cald..”Eu știu destul de multe!”, îl apucă de mână și îl trăsese după ea într-o încăpere micuță în care zăceau foarte multe cutii.
Zbârciul se ofuscă un pic, considerând atitudinea domniței sfidătoare și de-a dreptul foarte impertinentă.
”Știu că probabil v-am deranjat cu atitudinea mea!” i-a răspuns aceasta.
Zbârciul tresări din nou și își spuse în sinea sa ”Domnița îmi citește gândurile!!”
”Alegeți o cutie, pe care o doriți! Cutia și ce va fi în ea vă aparține în totalitate, în mod gratuit, dar cu o singură condiție... ea va fi deschisă abia a doua zi de Crăciun... la noi abia atunci se înfăptuiesc miracole!”.
Zbârciul luă o oarecare cutie, vrând parcă să scape cât mai repede de acel circ ciudat. Îi zâmbi politicos domniței și părăsi micul și bizarul magazin.
Ieșise pe ușă și făcu câțiva pași pe aleea mică... privi înapoi și nimic din tot ce văzuse cu câteva clipe înainte nu mai exista. Totul dispăruse parcă în pământ, magazinul, firma luminoasă, totul...
Se scutură un pic, parcă trezit dintr-o ciudată visare și porni să se plimbe fără o țintă anume pentru a își limpezi gândurile și pentru ca Tara să nu îl vadă bulversat la întoarcerea acasă, pentru că avea să îi adereseze o infinitate de întrebări la care acesta nu putea răspunde nicicum.
Puse cutia bine în buzunar și mergea cu pași apăsați, lăsând urme adânci pe zăpada pufoasă căzută înainte de Crăciun.
Deodată tresări iar... un chicotit puternic venea din fața sa, o larmă și o veselie de nedescris. În față era o ființă mică, cu ochi mari și negri care arunca niște conuri de brad unui câine, iar acesta fugărea cu o viteză maximă micile jucării și apoi fugea cu ele în gură și se tăvălea prin zăpada moale. Și mica ființă, cu ochii mari se arunca peste câine și făcea îngerași pe zăpada în timp ce veselul patruped încerca să mai înhațe alte conuri de brad. Era atâta veselie și inocență în toată acea vânzoleală prin zăpadă și râsete parcă aparținând unor copii pentru care timpul se oprise în loc spre a le oferi clipe de bucurie simplă, cu stele de zăpadă ce îi învăluiau ca într-un basm.
Zbârciul încremeni în loc și privea nesătul la bucuria din fața ochilor săi.. și parcă paralizat de emoția momentului scoase câteva sunete greu articulate ”Niniiii!!!”
Joaca se oprise instant, mica ființă se ridică din zăpadă și încet se întorsese cu fața către Zbârci.
Zâmbi melancolic, iar ochii i se umeziră...
”Zar! Zar! Vino aici să cunoști pe cineva!” strigă Nini sugrumat ușor de emoție.
Blănosul se scutură de zăpadă și alergă către Nini, oprindu-se la piciorușele mici ale acestuia.
Ca să scape de tensiunea momentului Nini începuse să bânguie câte ceva.
”Zar, el este Zbârciul! L-am botezat așa pentru că este alb cu negru la fel ca un zar! Că atunci când sunt nehotărât cu privire la câte ceva, pot să aleg pentru fiecare față a zarului câte o posibilitate! L-aș fi botezat Ban, dar mi-aș fi redus alegerile la doar două!” spuse Nini, încet, parcă nevrând să îl sperie mai tare pe Zbârci.
”Nini, murmură pierdut Zbârciul, tu nu erai prietenul meu imaginar?”
Nini zâmbi inocent și îi răspunse ”Nu, eu nu eram prietenul tău imaginar, eu te-am lăsat să crezi doar ceea ce ai vrut tu să crezi pentru că era singura șansă ca să îți dau inima înapoi! Mai mult de atât te-am lăsat să crezi că sunt un el și nu o ea cum sunt de fapt, pentru a nu te speria și a mă respinge! Important e că acum ai o inima și te văd fericit!
”Nini!” murmură iar Zbârciul pierdut...”Nini, mi-a fost dor de tine!”
”Văd că ai reușit să te descurci destul de bine cu tot acest dor pentru mine!” râse inocent Nini.
”Ce ai făcut în tot acest timp?” întrebă Zbârciul ”De ce m-ai lăsat atunci? De ce ai plecat fără nici măcar un cuvânt?”
”Ba ți-am lăsat cuvinte, adu-ți aminte.. erau ”E inima ta! Crăciun fericit! Nini!”, contractul meu se terminase și a trebuit să plec... trebuia să plec...”
”Dar de ce? Și despre ce contract vorbești, Nini?”
”Asta e o poveste lungă, dacă vrei ți-o fac cadou acum”. Nini zâmbi, îl apucă de mână pe Zbârci și se îndreptă alături de acesta într-o direcție doar de ea știută.
Au intrat într-un mic bar, de fapt era un magazin de vinuri. În localul respectiv mesele erau micuțe, cât să stea două persoane la povești de demult, lumina era caldă, iar în surdină se auzea muzica lui Leonard Cohen. Era localul preferat a lui Nini, plus că Zar era de-al casei.
Zbârciul și Nini se așezară la masă, Zar s-a furișat lângă șemineul din local, iar ospătarul deja se îndrepta către cei doi.
”Ca de obicei, Nini?” întrebă ospătarul.
”Da și să fie dulce!” răspunse Nini zâmbind.
”Și domnul?” întrebă ospătarul.
”Ăăăăăă, se bâlbâi Zbârciul, la fel ca Nini!”
Pe masă apăruseră două pahare mari și lucioase pline până la jumătate cu vin roșu. Nini făcu scurt din mână un gest și de nicăieri se aprinsese o mică lumânare gălbuie care răspândea un plăcut parfum de vanilie și scorțișoară.
”Zi-mi, Nini, de ce?” bângui Zbârciul.
Nini zâmbi, trase aer în pieptul său micuț, privi scurt la Zar și începuse a povesti.
”În acea perioadă, acela era locul meu de muncă, aceea era treaba mea, să redau inimile înapoi celor ce credeau că le-au pierdut și pentru asta trebuia să fac tot ce îmi stătea în putinţă. Era un target care trebuia atins, fericirea lor trebuia să primeze peste tot ce mi-aș fi dorit eu atunci. Și pentru asta puteam să fiu prieten imaginar, stea căzătoare, el în loc de ea, povestitor, zână, trebuia să fiu orice... mai puțin ceea ce îmi doream eu.. dar, asta nu făcea parte din job. Așa că, atunci când mi-ai fost desemnat, studiasem un pic profilul tău și am văzut că cel mai singur pentru mine era să pretind că sunt un el, prieten imaginar. Cel puțin nu te-aș fi speriat cu pretenții și ți-ai fi deschis mult mai ușor mintea în fața mea. Despre asta a fost vorba. Trebuia să te fac fericit. După ce mi-am onorat contractul care te-a vizat pe tine mi-am dat demisia... și a fost mai bine să plec... nu am mai putut să fac asta nicicând, știu că au rămas poate oameni fără inimi, dar sunt sigură ca ceilalți colegi pe care i-am avut au făcut treabă bună cu aceștia. Sper că m-am descurcat onorabil cu tine. Tu trebuia să o întâlnești pe Tara, trebuia să fii fericit cu ea, iar locul meu unde ar mai fi fost?... tot pe marginea pălăriei tale mari și verzi ascunsă sub pană?”. Nini știa destinul Zbârciului, iar orice intervenție în acesta probabil că l-ar fi rănit cumva, iar Nini nu a știut ce altceva putea să facă decât să dispară pentru totdeauna.
Zbârciul pică pe gânduri, acum că avea inimă, totul părea mai complicat. Simți o durere în piept și nu își explica de unde este, ce înseamnă, era oarecum speriat. O privea pe Nini de parcă nu ar mai fi vrut să termine povestea. Asculta cu atâta pofta glasul ei un pic pițigăiat și și-a amintit cât de dor îi fusese să o audă din nou pălăvrăgind despre nimicuri și chicotind pe înserat. Își aminti, imaginile vii treceau cu repeziciune prin fața ochilor mari și senini ai Zbârciului.
”De ce, Nini?” întrebă iar Zbârciul...”De ce?”
”Pentru că altceva nu am știut ce să fac!” îi spuse Nini calmă.
”Dar hai să fim veseli? Vrei? Și pentru asta o să îți fac un ultim cadou!” și Nini iar începuse să zâmbească cu toată fața, iar ochii ei mari deja deveneau extrem de pătrunzători, parcă ar fi citit din nou destine și suflete.
”Dă-mi cutia din buzunarul tău! Aia de ai cumpărat-o înainte să mă întâlnești!”
”De unde știi și asta, Nini?” întrebă contrariat Zbârciul.
”Pentru că eu știu totul!” râse zgomotos Nini.
Zbârciul băgă mâna în buzunar și îi întinse cutia lui Nini.
”Dar nu trebuie să o deschid decât în a doua zi de Crăciun!” spuse Zbârciul.
Nini zâmbi iar...”Da, așa i-am spus eu să te instruiască! Ca să mă mai joc măcar de la distanță cu mintea ta curioasă, măcar pentru ultima oară!”
Nini, așeză cu grijă cutia pe masă, trecuse mâna pe deasupra ei și un zgomot de parcă ar fi crăpat un lacăt se auzise. O deschise apoi cu atenție și două lumini umpluseră micul local. Erau atât de puternice, încât Zbârciul își acoperise ochii cu mâna. Zâmbind, Nini îi explică următoarele:
”Privește de aproape! Sunt două compartimente în micuța cutie, unul conține o inimă, iar celălalt o dorință pe care poți să ți-o pui numai tu și care se va împlini. Nu poți alege decât unul singur din cele două cadouri, doar unul. Alege cu înțelepciune. Inima e pentru cine crezi tu că ar merita-o, dorința e doar pentru tine. Crăciun fericit!” Nini zâmbi copilărește. ”E un joc, tot timpul e un joc!”
Nu se știe ce a ales Zbârciul și nu se știe nimic despre ce s-a întâmplat cu cei doi.

·         

Într-o zi de toamnă târzie, fata cu ochii verzi se oprise să bea o cafea. Intrase într-un local mic și cochet, cu șemineu și mese de două persoane. Comandase cafeaua și privea la fotografiile de pe pereți. Una singura i-a atras atenția în mod special. La o masă mică, stăteau două arătări ciudate, înconjurate de o lumină caldă, gălbuie. Fotografia era semnată în colțul din dreapta jos cu o inițială – ”Z”.




III

CEVA NINI (SAU CE A FOST DUPĂ ZBÂRCI)

Nini trăsese ușa în urma ei și cu un scârțâit grav aceasta se închisese pentru totdeauna în spatele său, în dimineața Crăciunului. Plecase de tot din viața Zbârciului sau cel puțin asta trebuia să se întâmple după ce inima era la locul în care era menită să fie, după ce mai înfăptuise încă o minune în ziua de Crăciun.
Dimineața aceea era atât de frumoasă, cu un peisaj înghețat și inert ce se întindea la picioarele lui Nini. Totul sclipea într-o infinitate de nuanțe argintii, iar liniștea făcea din priveliște ceva feeric și aproape ireal. Mergea încet prin zăpada Crăciunului, rememorând toate clipele pe care le petrecuse alături de Zbârci și zâmbea ștrengărește la micile sporovăieli pe care le aveau în fiecare seară, la poveștile fără sfârșit la care au visat și la multe altele, inclusiv la inima atât de frumoasă pe care o găsise după amar de vreme uitată în cutia prăfuită de pe raftul din bibliotecă... zâmbea... și pașii săi micuți treceau repede peste străduțele înghețate ale peisajului de cleștar...”Ah... dacă măcar pentru o clipă Zbârciul ar fi dorit să știe cine sunt cu adevărat... poate nu ar fi trebuit să mai plec nicicând” își spusese Nini melancolică în gând.
Se oprise la marginea unei mici păduri de la capătul orașului. Trăsese puțin aer în piept și se furișă printre crengile copacilor încărcate cu zăpadă. Privea copilărește la modul cum neaua se făcea rotocoale și aluneca de pe ramurile înghețate, despărțindu-se în o mie de oglinzi mici atunci când lovea pământul. Nini își privea chipul micuț în toate cele o mie de fațete ale zăpezii și râdea la micile schimonoseli care apăreau în funcție de cum picau razele de lumină.
”Bună Icar! Ți-a fost dor de mine?” întrebă Nini copilărește. ”De data aceasta m-ai așteptat ceva ani buni, nu te-ai plictisit, Icar?” spuse Nini inocent și cald. ”E timpul să ne întoarcem acasă, e timpul să mergem spre Tărâmul de Nicăieri, la ai noștri. Promit să nu te mai las să mă aștepți niciodată atât de mult. Și mie mi-a fost dor de tine, Icar!”
Icar era un pegas de o frumusețe rară. Avea părul negru albăstrui, similar cu cerul în nopțile cele mai întunecoase, iar în frunte avea o stea albă. Era cel mai frumos pegas din tot Tărâmul de Nicăieri și era a lui Nini pentru totdeauna. Coama sa lungă cădea în valuri pe lângă corpul masiv, iar ochii mari și negri erau permanent calzi și misterioși.
Icar o aştepta de fiecare dată pe Nini în același loc și nu se întorcea acasă decât cu ea agățată în coama întunecată și rebelă.
Și de data aceasta, Icar răsuflă zgomotos pe nările sale mari, se aplecă spre Nini și o lăsă să se cațere pe acesta. Când Nini era prinsă bine de coama pegasului, își răsfiră aripile mari și negre, lovi cu copita zăpada pufoasă împrăștiind fulgii de nea în jurul acestuia și aștepta comanda de la Nini.
”Să mergem, Icar, să mergem acasă, spre Tărâmul de Nicăieri!” porunci mica ființă.
Icar făcu un gest de forță și se desprinse ușor de pământul înghețat, țintind cu repeziciune cerul. Au zburat așa preț de ceva vreme. Nini se ținea bine de coama lui Icar, iar capul mic îl sprijinea de grumazul acestuia. Avea ochii închiși și nu mai dorea să își amintească prea multe despre lumea pe care numai ce o părăsise. Trebuia să se întoarcă acasă, acolo era locul ei, în Tărâmul de Nicăieri. Acolo o aștepta și Zar și toți ceilalți asemenea ei.
Icar începuse să își încetinească zborul printre nori și cobora încet-încet către Tărâmul de Nicăieri. În sfârșit ajunseseră. Nini dădu drumul coamei pegasului și se lăsă să alunece ușor de pe el.
”Mulţumesc Icar!” spuse Nini. ”Ești liber! Dacă o să am nevoie de tine am să fluier de trei ori!”
Pegasul își răsfiră din nou aripile imense și dispăru în văzduh cu repeziciune, lăsând ecoul unui nechezat în urma acestuia. Nini îl privi pierdută până când acesta nu s-a mai văzut deloc. Nu știa niciodată unde pleacă Icar atunci când este liber, dar îi plăcea să creadă că se transformă într-o stea și rămâne așa până la următorul fluierat a lui Nini.
Se afla în fața unei căsuțe mici de lemn situată undeva într-o mică poieniță de pe marginea unui lac. Căsuța era desprinsă dintr-o altă dimensiune, cu prispă largă și ferestre mari, la care erau atârnate decorațiuni de Crăciun. Pe prispă era o măsuță mică de lemn, acum acoperită cu zăpadă și câteva scaune la fel de albe și înghețate și ele.
Lacul era înghețat acum, iar albul imaculat al acestuia sclipea în bătaia soarelui. Nini puse mâna deasupra ochilor și scurta cu privirea zarea. Totul era neclintit, nimic nu mișca și totul era învăluit de o liniște profundă. Singura pată de culoare era micul podeț din scândură învechită care făcea ieșirea la lac. Mai ales în nopțile de vară îi plăcea să petreacă acolo mult timp ascultându-și gândurile sau jucându-se cu Zar.
Din micuța căsuță din poiană începuse să se audă gălăgie. Nini își făcu parcă un pic de curaj, apăsă pe clanță și intră.
”Felicitări Niniii!!! Ești cea mai tare!!! La mai multe realizări de acest gen!!! Felicitări Nini!!” răsunau o multitudine de voci din interior.
”Bine te-ai întors Nini! îi spusese Lea și o îmbrăţişă cu drag. Ai reușit! Ai fost singura care i-ai adus inima înapoi Zbârciului! Ești foarte bună! Te așteaptă o recompensă pe măsură în acest Crăciun! Abia așteptam să te avem printre noi din nou!”
”Mulțumesc frumos, Lea!” răspunse Nini cu glas stins. ”Da știu că am reușit ceea ce voi încercați să faceți de foarte mulți ani! Mă bucur că Zbârciul acum are o inimă și va fi fericit!”
”Am lăsat pe biroul tău un alt dosar de care aș dori să te ocupi, dar asta bineînțeles după ce îți trăiești din plin perioada de glorie bine meritată!” i-a spus Lea zâmbind prietenește și pierzându-se prin mulțimea din căsuță.
”Felicitări Nini!” răsunau iar glasurile mulțimii.
După ce zâmbise și mulțumise cordial tuturor, Nini se îndreptă spre micul său birou. Deschise ușa și se așeză la geam. Privind spre nicăieri, își spusese în gând ”Felicitări Nini! Ai reușit! Ai mai înfăptuit imposibilul din nou într-o zi de Crăciun!”
Aruncă apoi ochii pe birou și văzu noua sa misiune. Deschise dosarul pe care scria cu litere mari ”Tara”. Primul lucru care îi atrăsese atenția fu poza Tarei. Era atât de frumoasă, îți tăia respirația zâmbetul său hipnotizant.
”Ce frumoasă și fără inimă!” spuse Nini. ”Pentru tine oare ce rol aș putea juca pentru a te face fericită?”
Începuse apoi să răsfoiască dosarul și să citească destinul Tarei. La un moment dat văzu un cuvânt atât de familiar. Tara trebuia să fie iubita Zbârciului cu inimă. Iar după acel moment nu mai scria nimic concret... se vorbea despre alegeri, despre dorințe și inimi, dar nimic care să fie concludent. Nu prea înțelesese nimic din ce s-ar fi ales din Tara și Zbârci. Nini, trebuia doar să îi dea Tarei inima, atât.
Mai citi câteva pagini din dosar, apoi îl închisese și scoase o coală de hârtie pe care a scris câteva rânduri, le-a semnat și s-a îndreptat spre biroul superiorului său Lea.
”Am venit să îți las ceva!” a spus Nini.
A pus hârtia pe birou, s-a întors și a plecat.
Lea citi hârtia și zâmbi cald. Era cererea de demisie a lui Nini. Hotărâse să se oprească. Ceva se întâmplase probabil în ultima sa misiune, suspecta Lea. Nu a oprit-o pe Nini. I-a transmis un mesaj mai târziu cu ”Crăciun fericit!”
Nini părăsi micuța casă de lemn și cu pași mărunți se îndreptă spre acasă. Acolo o aștepta Zar, fidelul său companion și cel ce îi făcea calde nopțile lungi de iarnă.
Zar era câinele său și îl botezase așa pentru că era cam pătrat și în culori de alb și negru. Era tare haios Zar, figura acestuia zâmbea permanent și toată lumea din Tărâmul de Nicăieri îl iubea. Plus că, numele său îi amintea permanent că are posibilitatea de a alege mai mult de două variante. Un zar are 6 fațete și tot atâtea posibilități de investigat.
Locuința lui Nini era micuță, cât să îi ajungă ei și lui Zar. Nici măcar prea mulți musafiri nu ar fi încăput acolo. Deschise ușa și intrase în casă. Era primitoare casa ei mai mereu, iar Zar era cel mai fericit să o revadă la fiecare întoarcere. Țopăia la picioarele ei în așteptarea a ceva bun și dacă nu primea măcar un scărpinat pe burtă ar fi făcut revederea mai plăcută.
Nini își mângâie prietenul cu afecțiune și apoi încercă să își pună gândurile în ordine. Întâi își făcu un ceai, apoi se așeză în fotoliu și privind zăpada de afară începuse să se gândească la ale ei.
Nini ani de zile adusese inimi înapoi tuturor persoanelor ciudate și imposibile care refuzau să creadă că au așa ceva. Avusese multe misiuni de acest gen și toate încununate de succes. Ea reușise imposibilul acolo unde deja speranța era aproape inexistentă. Și ea făcuse miracole doar pentru fericirea celorlalți. Nini nu avea inimă. Pentru ea nu a existat niciun miracol care să îi redea ceea ce ea își dorea cel mai mult. Ar fi vrut să primească și ea de Crăciun o inimă, una mică, capabilă să bată regulat în pieptul său și să o copleșească cu emoții, care mai de care mai intense, așa cum văzuse la toți ceilalți care primiseră așa ceva.
După ce plecă de la Zbârci, golul din locul în care ar fi trebuit să fie o inimă parcă se făcuse și mai mare, iar ultimul job pe care îl primise parcă îi răscolise ceva în interior. Nu durea nimic, nu avea cum să doară un loc gol, dar ceva nu mai era așa cum trebuia să fie de obicei, liniștit, calm.
Nu i se părea corect să îi mai facă practic cadou încă o inimă Zbârciului. Să pună mâna să își facă singur rost de ea. ”Bine că ți-am fost prieten imaginar atâția ani... nici măcar nu te-ai străduit să mă cunoști prea mult... bine că am fost bufonul tău și ți-am dat șansa la fericire...” își spunea Nini cu oftică.
Nini nu era răutăcioasă de fel, dar uneori simțea că poate ar merita și ea ceea ce primesc ceilalți... măcar o inimă... măcar a ei.
Trebuia să se întoarcă în Lumea Cealaltă, trebuia să părăsească Tărâmul de Nicăieri, simțea că rostul ei aici se terminase cumva.
Simțea că ceva o ținea legată de Lumea Cealaltă. Așa că se apucă să își facă un mic bagaj, îl luă și pe Zar și fluieră spre cer. De nicăieri se auzise mai întâi un nechezat, apoi se văzu un punct negru ce devenea din ce în ce mai mare. Icar cobora de pe bolta cerească către Nini. Se oprise în fața acesteia și nechezând se înclină astfel încât Nini să se poată urca cu tot cu Zar.
”Spre Lumea Cealaltă!” porunci Nini, iar Icar porni în forță călcând norii și împrăștiind praf de stele în urmă.
În sfârșit ajunsese înapoi. Descălecă de pe Icar, îl mângâie cu dragoste pe botul umed, pe steaua din frunte și îi șopti la ureche ”A fost ultimul tău drum cu mine, Icar! Acum ești liber pentru totdeauna! Fugi unde vrei tu! Mulțumesc prietene! Ești liber!”
Icar necheză puternic, se aplecă politicos în fața lui Nini, apoi își răsfiră aripile negre și zbură spre cer. În locul în care dispăru se ivi o mică stea albastră. ”Știam că ești o stea!” își șopti Nini și chipul său se acoperi de un zâmbet larg, iar ochii i se umeziră. ”Adio prietene!”.
Îl luă apoi pe Zar și porniră în noua lor aventură pe Lumea Cealaltă. Anii au trecut și Nini se pierdea printre oameni, terase, muzică, cărți citite și povești spuse celor mici. Zar era prietenul său de nădejde, mereu o însoțea pretutindeni și mereu o înveselea. În toți acei ani de au trecut nimeni nu îi dăruise lui Nini nicio inimă.
Nini se gândea des la minunile pe care le săvârşise în trecut, la fericirea Zbârciului, la fericirea Tarei împreună cu Zbârciul, la fericirea tuturor celorlalte ființe care își primiseră inima înapoi. Se gândise îndelug la faptul că poate nu ar fi trebuit să renunțe la a face astfel de minuni, dar nu i se părea corect că trebuia să fie orice altceva numai ea nu pentru a obține rezultatele cele mai bune. După îndelungi cugetări se hotărâ să mai acorde o șansă oamenilor fără inimă. Numai că, de data aceasta, nu ea era cea care trebuia să se sacrifice, ci ei trebuiau să aleagă ce este mai important.
Așa că în fiecare Ajun de Crăciun, Nini deschidea” Miracolul”. Aceasta era denumirea pe care o alesese pentru mica sa activitate ce avea să suplinească cumva renunțarea la fostul său loc de muncă. ”Miracolul” era un magazin mic, situat pe una dintre străduțele izolate ale urbei și care apărea numai în ziua de Ajun de Crăciun. După această zi se făcea una cu pământul până în următorul an de Ajun.
Firma magazinului era o stea argintie ce răspândea o lumină puternică în acea seară magică, iar pentru Nini însemna steaua ce îndeplinește dorințe. Magazinul era micuț, iar servirea ireproșabilă. Totul era dinainte știut, cine va veni, ce va cere, cât timp se va decide. Domnișoara care se ocupa de gestionarea comenzilor era mereu pregătită și studia cu atenție toți clienții. Cadourile erau reprezentate de cutii, mici, mari, prăfuite, scumpe, ieftine, cutii precum cea în care găsise Nini inima Zbârciului. Numai că, de data aceasta, cutiile aveau două compartimente. În unul dintre compartimente se afla o inimă, pe care clientul putea să o păstreze pentru el sau o putea dărui unei persoane speciale din viața lui ce avea nevoie de inimă. În cel de-al doilea compartiment era o stea, care reprezenta o dorință ce se împlinea. Niciodată clientul nu putea alege ambele variante, trebuia să se decidă foarte bine ce alegere face, mai ales că acest cadou nu se ivea decât o singură dată în viață.
Acestea au fost condițiile lui Nini. Mai ales că toate ființele ar trebui să aprecieze pe cei ce le dau o inimă, pentru că se plictisise să vadă că mulți se comportă ca și cum li s-ar cuveni gratuit acest lucru. Era condiția lui Nini, alegi o inimă sau o dorință, niciodată pe amândouă.
Anii au trecut de când îl văzuse ultima oară pe Zbârci, iar Nini se gândea destul de des la el, la fericirea lui cu Tara, la faptul că la un moment dat va trebui să treacă și el pe la ”Miracolul” să îi cumpere o inimă Tarei. Se gândea la Zbârci și la alegerea pe care o va face... va alege dorința, inima pentru Tara sau poate își va aduce aminte de ea și poate îi va oferi ei acea inimă... poate...
”Eh, Nini, numai tâmpenii ai în cap!” se dojenea Nini. ”Speri aiurea la minuni care nu se vor întâmpla niciodată pentru tine!”
Se făcură 5 ani de când Zbârciul avea o inimă, de când Nini se întorsese în lumea lui și trecuseră ceva Ajunuri de Crăciun.
Deodată pe lista lui Nini apăru numele Zbârciului. Nini se emoționă ușor, zâmbi melancolică, speră pentru ea, apoi instrui fata de la magazin cât de repede putu îl legătură cu Zbârciul. După ce îi oferi informațiile necesare și complete adăugă” Lui să îi spui să deschidă cutia a doua zi de Crăciun!” și se grăbi să se îndrepte oriunde în alt loc, astfel încât, să nu fie prin preajma Zbârciului când acesta va intra în magazin.
Ieșise repede însoțită de Zar și se bucurau de zăpada de dinaintea Crăciunului. Își luase o marjă de eroare și se depărtă suficient astfel încât să nu se întâlnească cu Zbârciul. Apoi, începuse să se joace prin zăpadă cu Zar. Se tăvăleau ca bezmeticii prin nămeții albi, Nini făcea îngerași pe omătul pufos. Apoi, găsise niște conuri de brad și i le arunca lui Zar, iar acesta bucuros alerga după ele să le prindă și să fugă de Nini ca nu cumva să i le ia. Era hărmălaie multă acolo, iar veselia era maximă. Se bucura Nini de joacă precum un copil mic, iar Zar contribuia și mai mult la amplificarea stării de fericire a lui Nini.
Deodată, auzise că cineva o strigă. O voce, răgușită și câteva sunete abia articulate se auzeau în spatele acesteia” Niniii!”.
Joaca încetase, iar Nini încremenise. Recunoscuse după atâta vreme vocea Zbârciului. Se întorsese încet, zâmbi melancolic și încercă să își ascundă ochii plini de lacrimi.
Ca să scape de tensiunea momentului, îl prezentă pe Zar Zbârciului și îi spusese povestea prietenului său patruped.
Mereu însă îi răsuna în cap întrebarea obsesivă a Zbârciului ”De ce, Nini?”
Știa că la un moment dat trebuia să îi dea explicația reală, deși ar fi spus cu sarcasm alte o mie de lucruri care îi treceau prin cap ”Da domnule Zbârci, poate te-ai mai fi uitat și la cei din jurul tău și nu ți-ai fi pierdut privirea în lungimea nasului tău! Poate dacă te-ai fi hotărât să îmi acorzi atenția pe care o meritam și să nu te porți cu mine de parcă aș fi fost valetul tău, după chef și dispoziție aș mai fi stat! Ți-am dat-o pe Tara, e frumoasă... și atât... nici asta nu te mulțumește! Aaaa... vrei să fie măcar un sfert precum prietenul tău imaginar? Ignorantule!” își spunea Nini cu ciudă.
Apoi s-a calmat, Zbârciul bânguia ceva în continuare. L-a luat de braț și l-a dus la magazinul de vinuri. Era localul său preferat, iar Zar era de-al casei. Ființele de acolo îi îndrăgeau pe amândoi și de fiecare dată îi primeau cu căldură.
Nini îi explică Zbârciului de ce a trebuit să plece. De asemenea, îi explică și rațiunea cadoului său special. Încerca să facă totul să pară amuzant dar, cuvintele i se poticneau... spera că poate va primi ea inima cu pricina... măcar în acest Crăciun.
Și au stat mult de povești în acel local, apoi după o vreme, nu s-a mai știut nimic nici despre Zbârci, nici despre Nini, despre Tara sau Zar. Din când în când oamenii mai istoriseau în Ajun de Crăciun povestea Zbârciului și a lui Nini, neștiind însă ce alegere a făcut Zbârciul, să fi ales pentru el, să fi ales pentru Nini, să fi ales pentru Tara... sau poate pentru oricine altcineva...
Povestea nu va avea sfârșit decât într-un Ajun de Crăciun când... se va alege...

·         

Fata cu ochii verzi ieșise din micul local după ceva vreme... privi cerul si văzu o stea albastră...”O fi Icar?” și-a zâmbit. Apoi, și-a pus o dorință... poate se va împlini în acest Crăciun...









IV

CU DRAG,
PENTRU NINI

Și poveștile au curs între Zbârci și Nini și orele au trecut pe nesimțite, au râs și au depănat amintiri pe care le-au avut împreună. Inima Zbârciului radia atât de frumos în pieptul său, iar lumina de un roșu incandescent se împrăștia prin fața ochilor lui Nini. Micuța făptură privea fascinată la acea lumină. Nu mai văzuse încă la nimeni atâta culoare și atâta intensitate. Zbârciul continua să povestească, de parcă timpul s-ar fi terminat imediat și magia momentului ar fi dispărut undeva în neant. Și vorbea cu poftă, gesticulând intens, râzând, dorind să recupereze toți acei ani de liniște într-o singură seara. Nini îl asculta liniștită continuând să privească lumina ce radia din inima Zbârciului.
”Ai văzut Zbârciule?” îl întrerupse Nini.
”Ce să văd?” răspunse Zbârciul nedumerit.
”Inima ta!” și Nini ridică privirea și îl îndemnă să fie atent la culoarea din pieptul său. ”Inima ta, Zbârciule, privește-o acum! Radiază!”
Zbârciul trezit parcă din visare aplecă ochii spre pieptul său și văzu cu adevărat minunea.
”Dar…dar… niciodată nu a mai luminat atât de intens…niciodată!!” murmură pe un glas scăzut Zbârciul. ”Ce se întâmplă cu mine?” o întrebă aproape nervos pe Nini. ”O am de 5 ani de zile, am fost fericit, dar niciodată nu a radiat atât de puternic! De ce se întâmplă asta acum?”
Și cascada de întrebări spuse cu panică, emoție și nedumerire cădeau asupra lui Nini ca un ropot de ploaie de vară.
Nini îl privi cu ochii ei mari și negri pe Zbârci, privirea îi devenise caldă și melancolică, iar un zâmbet timid i se ivea pe chipul micuț și blând.
”Dă-ți seama singur!” i-a spus pe un ton cald, uitându-se intens în ochii mici si căprui. ”Decât să mă întrebi pe mine mai bine taci și privește! Poate e doar o altă minune de Crăciun pe care am făcut-o pentru tine, poate nici măcar nu e meritul meu, poate așa trebuie să se întâmple…atâția de poate Zbârciule…și răspunsul îl vei găsi ascultând în tăcere bătăile din pieptul tău! Nu-i așa că niciodată nu te-ai obosit să prețuiești ce ai primit? Ai fost prea mândru să te lauzi lumii întregi cu frumusețea cadoului, dar niciodată nu ai înțeles utilitatea lui?”
Zbârciul se schimonosi un pic și își reaminti de faptul că tot ceea ce făcuse cu inima sa era să se fălească în fața celor mai puțin norocoși. Își aminti cât de mândru mergea prin oraș cu inima așezată în piept ca un neprețuit trofeu, cum a întâlnit-o pe Tara și a uimit-o cu darul său magic și multe altele. Cum niciodată intensitatea roșiatică din pieptul său nu radia atât de puternic, nici măcar în preajma Tarei. Crezuse atâta timp că viața lui este perfectă, așa cum se scurgea ea lin, crezuse că nu există nimeni mai important decât Tara și că tot ceea ce făcuse el era suficient și mulțumitor. Oamenii trebuiau să îl accepte și să îl respecte pentru că el era o ființă simpatică și inteligentă, trebuiau să îi ofere totul doar pentru că el exista și merita și se alesese cu o inima roșiatică. Din partea lui primeau politețe și mulțumire și totul se încheia acolo, iar dacă nu îi convenea ceva sau cineva era mult mai ușor să plece pentru că nu se merita vreun efort din partea lui. Clar ceilalți nu îl înțelegeau suficient și nici nu înțelegeau lumea lui perfectă.
”Tu meritai totul, dar oare cât ai oferit în schimb?” întrebă Nini.
Zbârciul privi rușinat la Nini și o întrebă ”Tu de unde știi toate astea? De unde știi ce am făcut eu cu inima mea?”
Nini, plecă privirea, icni puțin, iar o lacrimă se prelinsese pe fața ei micuță, căzând pe masa albă și lăsând mărturia tristeții ei. Se scutură apoi și ridică ochii umezi către Zbârci.
”Crezi că dacă eu nu am inimă, asta înseamnă că nu pot simți?” privirea i se înnegri și Nini continuă ”Eu știu tot, Zbârciule! Eu am pus atâtea inimi în pieptul multora și am simțit fiecare bătaie, fiecare intensitate și fiecare lumină. Le-am simțit în golul din lăuntrul meu! Fiecare inimă irosită s-a stins în întunericul din mine, fiecare inimă ce trebuia să radieze precum face acum inima ta, abia că mai pâlpâie pe ici pe colo…”
Între cele două mici ființe fantastice se așternu liniștea.
”De ce nu mi-ai spus cum trebuie să o folosesc? De ce nu m-ai învățat? De ce nu ai mai rămas atunci cu mine ca să îmi arăți la ce folosește o inimă?” se răstea Zbârciul la Nini.
Nini se uită din nou cu căldură la Zbârci și rosti pe un ton liniștit ”Pentru că rolul meu era doar să îți pun inima în piept și să îi ascult mereu bătăile! Aici se oprește menirea mea. Pentru cine avea să devină incandescentă era menirea ta să afli! Toate au un timp ca să se întâmple și să realizezi!”. Zâmbetul apăruse din nou pe chipul lui Nini. ”Doar tu știi pentru cine bate inima ta, eu doar o ascult mereu și mereu în golul rezervat mie.”
Zar se apropie încet de Nini și își lipi delicat nasul său umed de mica mânuță a ciudatei creaturi. Nini îl privi cu blândețe, îl mângâie afectuos și îi spuse:
”Da Zar, e timpul!”
”E timpul pentru ce?” întrebă Zbârciul.
”E timpul să plecăm, Crăciunul e pe sfârșite acum…”
Atunci Zbârciul vrând să prelungească toate minunile și clipele se ridică de la masă, luă cutia și i-o întinse lui Nini.
”Ți-o dau ție!” spuse cu voce tremurândă. ”Vreau să fie a ta!”
Nini îl privi iar cu melancolie și îi spuse:
”Apreciez, dar iar nu ai înțeles mare lucru din ce ți-am spus! Eu nu pot primi cutia cu ambele cadouri. Tu trebuie să decizi dacă îmi dai inima sau îți păstrezi dorința pentru tine. Ești singurul care poate lua această hotărâre!”
Zbârciul prinse inima roșiatică din cutie cu degetele sale lungi și i-o dădu lui Nini.
”Vreau să fie a ta! Vreau să fii și tu incandescentă și caldă! Vreau toate astea pentru tine!”
Nini o ridică cu grijă din mâinile Zbârciului, se răsuci pe călcâie, îl luă pe Zar și ieși pe ușa micului local.
Zbârciul rămase în urmă…privind cum ușa grea se trântește de toc, cum tăcerea iar se așternea, cum lumina devenea din ce în ce mai difuză. Privea în gol și aștepta cumva să se întoarcă Nini.
Zăpada pufoasă scârțâia sub pașii apăsați ai lui Nini. Zar mergea acum liniștit și o însoțea docil pe ciudata ființă. O porniseră împreună pe o altă străduță din micul orășel.
Nini ținea la piept mica inimă și era tristă. Privea înainte fără să aștepte nimic. Cu furie strânse în pumn lumina cea roșie și o azvârli cu putere spre nicăieri. Pata de culoare brăzdă zarea și lăsă o coadă sângerie în urma sa. În cădere se lovi de o piatră de pe margine drumului și se dezbină într-o infinitate de fâșii purpurii, împrăștiindu-se peste tot orașul ca o ceață densă. Nini mergea mai departe prin peisajul înghețat fără nici măcar să bănuiască că mai făcuse o ultimă minune de Crăciun. Toată urbea avea acum câte o bucățică din micuța sa inimă.
Drumul se așternea la picioarele ei, iar liniștea de după Crăciun o însoțea spre nicăieri. Prietenul ei de nădejde mergea alături de ea.
Deodată, în spatele ei apăru o lumină intensă albastră și învălui tot peisajul rece. Se auzi un zgomot de bătai de aripi și Nini se opri din mers. Întoarse un pic timorată privirea și zâmbi.
”Icar, știam că tu esti o stea! Cea care îmi va îndeplini dorința, a mea și numai a mea!”
Prietenul său se apropie maiestuos de ea, aplecă grumazul și un abur cald ieșise pe nările sale. Nini îl mângâie cu dragoste și ochii i se umeziră. Îl sărută pe frunte și îi prinsese între micile mânuțe chipul.
Icar făcu o reverență și o îndemnă să îl încalece. Nini îl luă pe Zar și se urcă pe steaua Icar.
”Să mergem, Icar!” spuse Nini blând. ”Du-mă acolo unde știi tu că trebuie să fiu!”
Pegasul bătu puternic din aripi împrăștiind lumină în jurul său și se desprinse de pământul înghețat. Au zburat ceva vreme, oricum nu mai conta pentru Nini, era important să ajungă acolo, în Lumea Ei.
Pe cer, după acel Crăciun pe lângă marea stea albastră au apărut două mici stele argintii ce pâlpâie intens în fiecare noapte. Acolo probabil s-au oprit cei trei din călătoria lor…în Lumea Ei, iar Lumea Ei poate fi văzută doar de cei care nu uită să ridice ochii spre cer.

·         

Trecuseră ceva zile de la Crăciun și fata cu ochii verzi se plimba liniștită prin mica urbe însoțită de al său câine. Se distrau adunând conuri de brad de pe marginea drumului și fugărind crenguțe căzute de la greutatea zăpezii. La un moment dat, fata cu ochii verzi duse mâna la piept speriată parcă de faptul ca ar fi putut pierde ceva. Și-a descheiat un pic haina și o lumină roșiatică răzbătea din palma sa.
Deodată, câinele cu botul scurt și fără coadă fugi de lângă fata cu ochii verzi către ușa unui local sărind fericit pe o altă ființă. Fata cu ochii verzi ridică privirea și chipul i se însenină , apoi zâmbi larg. Grăbi pasul către ființa din fața ușii grele de lemn și o îmbrățisă cu drag. Ființa îi prinse tandru cu mâinile fine chipul și o sărută pe frunte. ”Crăciun fericit Nini!” i-a spus zâmbind.
Și au intrat toți trei în micul local cochet, cu mese din lemn, cu lumină caldă. În urma lor rămăsese doar o dâră de lumină de un roșu incandescent, iar de atunci, pentru Nini a fost în fiecare zi Crăciun.










- S F Â R Ș I T-