Daca s-ar putea...

Daca s-ar putea sa ne revedem peste ani…peste foarte, foarte multi ani, care ar fi primul lucru despre care m-ai intreba?

Daca s-ar putea sa ne intalnim accidental, pe acelasi drum, in acelasi oras, care ar fi oare primul lucru pe care l-ai observa la mine?

Daca s-ar putea sa ne mai vorbim, peste ani, foarte, foarte multi ani, care ar fi prima poveste pe care mi-ai spune-o?

Daca s-ar putea sa ne mai scriem, peste ani, foarte, foarte multi ani, care ar fi primul gand pe care l-ai asterne pe hartie despre tine?

Daca s-ar putea sa mai visam impreuna, peste ani, foarte, foarte multi ani, care ar fi visarea cea dintai care te-ar face sa zambesti?

Daca s-ar putea sa ne mai punem dorinte pe stele cazatoare, peste ani, foarte, foarte multi ani, care ar fi prima ?

Daca toate astea s-ar putea, peste ani, peste foarte, foarte multi ani…inseamna ca inca am ramas la fel .

Magazinul cu iluzii

Auzise de cand era mica o multitudine de povesti legate de maghernita de la capatul orasului cunoscuta sub numele de “Magazinul cu iluzii”, insa niciodata nu a avut curajul sa isi indrepte pasii in acea directie, sa ii deschida usa si sa isi astampere incomensurabila curiozitate. Fusese prevenita de toate femeile batrane sa nu cumva sa calce in acea zona a pierzanie. Trecuse de multe ori pe acolo, atmosfera era sinistra, fara deosebiri mari intre zi si noapte. Ba chiar ziua arata de-a dreptul dezolanta, cu balarii de jur imprejur, plina de cersetori, oameni ai strazii, copaci uscati si corbi atarnati ca adevarati strajeri pe ramurile fara viata. Cu toate acestea, a simtit mereu nevoia sa se apropie de acea cladire, nu prea mare, cenusie si trecuta prin austeritatile vremii de atatia ani.

Casa se ridica triumfatoare printre mormanele de gunoaie, sfidatoare impotriva vremii ce nimicise orice forma de viata normala din jurul acesteia. Da, sfida cu o nemarginita aroganta timpul, ea fusese singura ce supravietuise amarului de ani trecuti peste aceasta.

Povestile din micul orasel nu conteneau sa se inmulteasca, spuse in soapta pe la conturile strazii sau de catre mame ce doreau sa isi astampere pruncii plini de voiosie…si nimeni…nimeri parca nu fusese acolo…nimeni nu spunea ce se intampla in vechea casa, singura supravietuitoare in acea zona deznadajduita.

Si toate acele barfe de urbe mica si ponosita o amuzau, cat de tragice si sumbre erau vorbele urbei fata de acel loc, parca desprins din filme de groaza si asezat ca strajer la capatul orasului, parca asemenea unei porti catre o alta lume, catre un purgatoriu neinteles.

Se plictisise de toate acele povesti de speriat copiii mici si intr-o seara, pentru a rupe monotonia vietii sale, se urca in masina sa se plimbe prin oras. Ii placea sa faca acest lucru seara si pana cand se asternea noaptea, o lasa sa se simta impacata cu ea insasi si sa vorbeasca necontenit cu vocile din capul ei. Diferite scenarii dezlantuite doar in propria sa imaginatie, amuzandu-se copios pe seama faptulului ca ar putea sa fie chiar schizofrenica cu atatea idei care nu conteneau sa ii sageteze mintea. Unele scenarii erau triste, altele vesele, altele pline de iubire, altele pline de ura…si erau atat de multe, incat isi putea considera propria sa minte cea mai buna prietena.

Din inertie apucase catre capatul orasului...conducand usor pe langa marginea drumului si tinandu-si mintea ocupata cu fel de fel de scenarii neverosimile. Deodata trasese brusc de volan spre dreapta si urcase pe drumul de tarana ce ducea la “magazinul de iluzii”. In sfarsit, curiozitatea ei avea sa o domine si sa o indrepte in directia in care isi dorise de atata timp sa o ia. Nelinistea interioara disparuse, vocile din capul ei amutisera, auzind doar vantul si ploaia care cadea incet peste pamantul trist.

Oprise masina aproape instinctual in fata cladirii si o privi in ansamblu. Nu era chiar atat de inficosatoare, asa cum si-o imaginase din povestile fara sfarsit ale babelor din micul oras.

Coborase din masina si fara sa isi dea prea mult seama de ceea ce facea era deja cu mana pe clanta metalica si grea a usii…apasa usor si cu scartait invechit se deschisese acea poarta spre purgatoriul imaginat.

Facuse un pas in interior, apoi inca unul, pana cand usa grea se inchisese in urma ei. A tresarit un pic din cauza zgomotului, dar nu se speriase. In camera imensa din interior palpaia o lumina galbuie, calda iar mirosul de mosc si lemn invechit o invaluiau. Nu parea nici pe de parte o fila desprinsa din “Divina comedie” a lui Dante. Atmosfera era placuta, calda si linistita.

Cerceta cu privirea camera si incepuse sa zareasca prin acea lumina difuza multe rafturi vechi, cu felurite substante puse in recipiente de varii marimi, forme si culori. Fiecare dintre recipientele identificate aveau cate un pahar aferent si fiecare pahar era unic ca si culoare si aspect. Nimic nu era aleatoriu si nimic dezordonat.

Toata aceasta cercetare i-a fost intrerupta brusc de o voce calda …”Buna, te asteptam de ceva vreme. Credeam ca vei veni mai devreme, cam cu vreo 5 ani mai devreme. Ai intarziat un pic, dar nu e nimic grav, e destul timp sa recuperam aceasta intarziere a ta!”

Incercase sa identifice cu privirea apartinatorul vocii. Dupa cateva secunde, incepuse sa se apropie de ea o silueta cocosata. Facuse un pas inapoi.

“Nu te speria, tu habar nu ai, dar ne stim de foarte multi ani. Nu iti voi pricinui nicun fel de rau“

O apuca de mana. Avea mana chircita de trecerea anilor, aspra si uscata. Atingerea in schimb era foarte calda si linistitoare.

Privi hidosenia de cotoroanta in ochi si tresari din nou. Avea ochii atat de verzi si privirea inca atat de tanara si calda. Nu era nici pe de parte incarnarea diavolului pe pamant, asa cum umbla vorba prin urbe.

“Inainte sa ne asezam alege-ti o bautura pe care doresti sa o bei, din tot ce poti sa vezi cu ochii in aceasta camera si pune-ti cat doresti in paharul de langa recipient…in niciun altul…”

Fericita se plimbase printre toate rafturile si cercetase cu atentie toate recipientele si toate paharele de langa ele. Se oprise in fata unui recipient cu un lichid rosu, langa care era un pahar mare de vin. Isi turnase cu nesat in el, si se intorsese la aratarea din camera.

“Acum bea, bea pana la fund, dintr-o rasuflare!” i-a spus aratarea.

Si l-a baut, asteptandu-se sa dureze ceva timp pana ar fi inghitit tot acel continut inmiresmat si rosu. Dar, totul disparuse intr-o clipa si nu isi putea explica de ce, cum este posibil ca atata lichid sa fie inghitit atat de repede. Simtea doar dulceata pe gat, mireasma si atat…simtea o ciudata parere de rau ca s-a terminat atat de subit totul…se astepta la cu totul altceva.

“Ai ales afectiunea…”, i-a spus aratarea zambindu-i amar. “E ceea ce te defineste de cand te cunosc, ai baut de cand ai inceput sa intelegi lumea din acest pahar si mereu s-a terminat repede. Ai oferit tot acel continut de fiecare data, cat mai mult celor din jurul tau, ai dat fara sa te gandesti la consecinte si i-ai imbatat cu parfumul si dulceata lui…si niciodata nu te-ai gandit la tine si la faptul ca totul, de fiecare data s-a sfarsit subit, exact ca si acum…exact ca de fiecare data".

“Ai vindecat suflete secand inima ta de dulceata si mireasma si ai stors de fiecare data stropi de unde nici tu nu puteai sa iti imaginezi ca exista. Dar, sufletul tau de cati a fost vindecat? De prea putini, asa-i? Toate vocile din capul tau, ce alearga aiurite sunt doar stropii fara continut ce ti-au mai ramas. Candva ai sa te opresti, ai sa privesti in sufletul tau si ai sa vezi doar un gol incomensurabil. Visurile nu exista…daca ar exista, atunci s-ar preschimba in realiatate si nu s-ar mai numi visuri…si…si nici nu se implinesc, nicicand.  Visele sunt singurele care iti linistesc sufletul, dar ele sunt doar strajeri ai noptii…in rest e doar un gol in tine…iar eu…eu sunt tu…peste vremi…peste multi ani..secatuita…exilata la margine de oras, intr-o liniste deplina pentru ca nu am mai avut stropi cu care sa umplu paharele din sufletul altora. Aminteste-ti! Visurile nu exista si nici nu se implinesc…doar secatuiesc!”.

S-a trezit brusc, cu lacrimi curgandu-i pe obraz…doar visele sunt strajerii noptilor sale…

Si...

Si am lasat toate gandurile sa zboare, si iluzii si speante si vise si asteptari si voci si rugaciuni si himere si cai si lupi si caini si flori albe si pietre de onix, le-am lasat sa se arunce fara nestire in neant si sa nu se mai reintoarca nicicand…si le-am haituit cu privirea dintr-un punct fix, fara sa cer nimic in schimb...doar sa le vad plecate si neintoarse pentru totdeauna…si zile si nopti si bautura si tigari si depravare si inocenta…le-am strans pe toate intr-un bol si le-am azvarlit in mare…si valuri si stele si luna…si toate cate sunt in Univers si toate cate mi-au apartinut le-am aruncat cu ciuda, cu ura, cu scarba..si fapte bune si fapte rele si altruism si egoism si fericire si durere…le-am ascuns pe toate intr-un cufar a carui lacat va zacea pe el milenii…si rugina si argint si aur alb si diamante si sticla de murano…toate zac, nimic nu mai sclipeste…si ingeri si demoni si aripi…si frante…si nimic…

Zgomot de clape de pian si corzi de vioara, acorduri pierdute prin nopti reci de primavara si iarna si vara si in final toamna…si rasete si gemete si lacrimi si zambete si carti si oameni si masini si motoare si munte si creste si mosc si jazz si lumanari parfumate si rutina si suisuri si vai nesfarsite…

Si clipe si ani si iar zile si varsta si riduri si socializare…si iar multe tigari ce ar zace nestinse, si iar multe pahare ce stau nevorbite…si liniste si apoi iar razboi…si drumuri cu plecari si intoarceri…si rulete rusesti si orgolii si viata si moarte si inceputuri si finaluri…si concret si abstarct…si lumi adunate in casute colorate si drumuri cu piatra cubica tocita de apa…si ploaie si arsita si frig…

Si apoi iar viata si apoi iar ciclic si apoi la nesfarsit…

Pentru Alexandra…ca si cum…

Si-a deschis ochii mari si verzi…era dimineata…parfumul proaspat de tei invaluia camera, iar razele blande ii mangaiau delicat trupul zvelt.

A coborat usor din pat si s-a privit trunchiat in oglinda…trasaturile ferme se reflectau timid pe sticla cu imagini…in dimineata aceea nu se privise in ochi. A coborat usor capul si parul negru ii acoperise chipul…a aruncat cativa stropi de apa pe fata, s-a intors si a plecat.

Prin casa era liniste…botosul dormea la locul sau nederanjat si lipsit de chef, cateva jucarii insirate pe jos, un pic de praf si lumina difuza patrunzand prin draperia grea…liniste…

Cana de cafea zacea prin bucatarie…inca neatinsa de o zi…ii era lene sa se apuce sa faca treburile din regulamentul casei…ii era lene de tot si de toate…se inchisese pentru putin timp in propriai minte, vise si fantasme…a creat din fire de nisip o lume noua…scursa prin clepsidra timpului…erau stranse doar intr-o mica gramajoara pe fundul acesteia. A privit cu ochii mintii clepsidra si nu s-a mai obosit sa o rasuceasca, astepta sa treaca din nou acelasi timp..aceleasi povesti …

In paharul de vin de pe pervaz mai erau cativa stropi purpurii, l-a apropiat pentru a il mirosi…”buchet fructat” si-a spus zambind, l-a ridicat in lumina si l-a privit. Pe sticla acestuia inca se mai vedeau amintirile discutiilor de demult. Cotinutul purpuriu s-a tulburat pentru un moment, ca si cum ar fi trezit o zvacnire de viata…a fost un rosu frumos…

A zambit, a privit undeva la orizont…era o zi frumoasa, calda si orasul mic si ponosit incepuse deja sa se umple de freamat…si-a amintit…a sorbit inca un strop de aroma purpurie apoi si-a spus: “totul e doar ca si cum…”

Si ce daca

Si ce daca lumea se schimba si eu raman la fel, cui ii pasa ?!

Si ce daca am ofticile si frustrarile mele, obsesia de libertate si rachiuna nelimitata, creez obsesii si despic firul naratiunii in 14…si ce daca…as putea sa o fac si mai profesional decat atat.

Si ce daca lumea vorbeste, de parca as putea cumva sa o opresc…mai bine ma amuz…si ce daca sunt sarcastica…si am curiozitati…si demoni si vise…sunt ale mele…ha ha…si le voi pastra cu mine pe TOATE.

Si ce daca nu vreau familie si copii si sa ma leg de locuri si oameni…ha si ha din nou…cand am vrut eu lumea a spus “nu”…si e dreptul meu sa o schimb asa cum decid de cuviinta…si acum e dreptul meu sa spun cu zambet ironic si sa ii rad in nas sortii..deci nu…

Si ce daca acum nu prea imi pasa…mi-a pasat oare candva ?

Ofer un raspuns la raspuns …

De craciun

Nush cum este pe la altii, dar pe mine nu m-a prins de ceva vreme aceasta euforie de Craciun. E ca si cum ar trebui sa pompam in noi zambete si buna dispozitie de dragul unei zile...deja sunt o gramada de urari care mai de care mai de bine si de fericire si de bunatate...dar oare ce va opreste sa fiti mai buni si mai darnici tot restul anului sau e doar o chestiune de ingrasare a unui fel de porc imaginar cu multa fericire..de dragul unei singure zile.
Imi place Craciunul la fel ca oricare zi din an cand sunt impreuna cu cei dragi, pe care nu ii exclud din viata mea peste 300 de zile doar ca sa am o revelatie pe 25 decembrie ca  ne sta noua bine impreuna.
Poate as intelege aceasta euforie de decembrie daca ar fi oameni capabili sa fie faini in restul timpului, iar acum doar sa se adune si sa faca un fel de bilant de fericire si de nenumarate clipe cand au ajutat, cand au facut ceva bun...atunci e cu adevarat Craciun...in rest e doar o simpla mascarada de zambete false si obligatii.
Numai de bine...

Plecam...

Azi, maine, peste un an sau doi....la sfarsitul vietii...cu totii plecam ...

Strangem doua trei amintiri, cateva regrete, trei vise, un zambet, o haina, un pandativ, o poza...si iesim, iesim din viata altora, iesim din viata noastra, trecem dincolo de granita, trecem dincolo de lumea care a reprezentat candva totul pentru noi...lasam...lasam in urma o lume plina de amintiri...lasam firele de nisip scurse deja in clepsidra...sedimentate de anii ce se scurg...impreuna cu altii...impreuna cu noi insine....impreuna...

Si plecam...poate la mai bine..poate la mai putin bine..poate intr-o lume mai buna...poate intr-o lume mai libera, mai calda, mai plina de pace...

Eu doar ii astept...uneori pe toti...