:)

Unde nu este viitor, nu are rost sa mai cream trecut!

Povestea Zbarciului si a lui Nini

Nu a fost niciodată și nici nu o să fie cândva o ciudățenie de arătare numită Zbârciul. De fapt, nu era nimic foarte ciudat la el, ci doar așa i se mai părea lui din când în când…

Zbârciul era chiar simpatic privit dintr-un anumit punct de vedere…mereu aparent detașat de tot ce îl înconjoară, mai ales emoții inutile și alte trăiri banale, mereu preocupat de micile sale proiecte, mereu dornic să arate celorlalți cât de sigur este el pe propriile sale decizii și cât de capabil este de a face față oricărei situații mai mult sau mai puțin hilare întâlnită în cursul vieții sale de Zbârci.

Zbârciul era tare amuzant dacă ai fi stat să îl privești îndelung, între zbaterile sale cotidiene și seriozitatea cu care încerca să aprofundeze orice se ivea în calea vieții sale. Aparenta nepăsare și nonșalanța îi confereau un aer boem, un pic snob, ca un fel de prințisor mereu cu nasul ascuțit și mic ținut contra vântului, cu toate că Zbârciul nu avea nimic de a face cu clasele nobiliare sau înfățișările aristocrate. Zbârciul nu era chiar mic de statură și avea niște ochi mari, mereu limpezi, mereu senini. Tot corpul său era acoperit de un puf moale de culoarea soarelui la asfințit. Atitudinea sa morocănoasă conferea întregului ansamblu un pic de șarm…și să nu mai vorbim de pălăria sa mare și verde, mereu ținută într-o parte, mereu cu pana aranjată și mereu spațiul de joacă a lui Nini.

Zilele Zbârciului curgeau monotone, fără prea multă agitație, fără prea multe accidente nedorite…pur și simplu treceau și el le primea cu îngăduință pe fiecare dintre ele.

“Zbârciule, stii că azi ești la fel de deosebit ca și ieri?”

“Nini, dispari sub pană și termină să mă stresezi!”

“Zbârciule, și anul aceasta de Crăciun tot nimic ai să faci?”

“Nini, bagă-ți mințile în cap și termină cu prostiile! Dacă mă superi prea tare s-ar putea să te trimit direct în zăpadă până după Crăciun!”

Nini chicoti cu poftă de pe marginea pălăriei verzi și își spuse în gând “Ba nu ai să o faci! Pentru că sunt prietenul tău de foarte multă vreme și mă prețuiești!”

“Ai să mă lași anul acesta să deschid cutia cea mare de pe raftul cu cărți, aia de strânge praf degeaba și nu lași pe nimeni să se apropie de ea?” întrebă Nini dornic să își satisfacă această curiozitate de ceva vreme…cam de când îl însoțea pe Zbârci.

În biblioteca Zbârciului era o ordine exemplară, doar ordine, că praful deja zăcea pretutindeni de ceva vreme. Îi era lehamite să facă curățenie singur și oricum nu primea prea multe vizite din partea cunoscuților ca să se deranjeze prea des pentru curățenie. Iar cei ce îl vizitau, deja se obișnuiseră cu el asa.

Curiozitatea lui Nini în fiecare an era îndreptată către acea cutie, ferecată cu un lacăt imens, ruginit și așezată pe ultimul raft al bibliotecii. De foarte mult timp Nini insista să deschidă acea cutie, dar Zbârciul se împotrivi mereu, ieșeau uneori discuții destul de aprinse între cei doi pe această temă. Nini știa totul despre el, mai puțin ce se afla în cutia cu pricina și asta îl rodea îngrozitor…într-un oarecare fel nu prea accepta să aibă secrete unul fața de celălalt. Și în fiecare an, înainte de Crăciun, Nini îi făcea zile amare Zbârciului cu privire la misterul din cutia de pe ultimul raft al bibliotecii. Zbârciul se ofusca mai mereu când venea vorba de acea cutie și îl repezea pe Nini, certându-l sau încercând să ignore micile răutăți ale acestuia. Dar Nini nu ceda așa usor, știa că, la un moment dat, trebuia să îi deschidă cutia cu pricina, iar dacă nu ar fi deschis-o Zbârciul, într-o bună zi s-ar fi cățărat singur pe rafturi și ar fi găsit o modalitate de a își satisface curiozitatea.

Nini era prietenul cel mai bun al Zbârciului. Se știau de o veșnicie…iar pălăria mare și verde era locul său preferat de unde admira toată viața Zbârciului. Nini, deși era mic, foarte mic, avea o privire tăioasă și o personalitate destul de puternică, încât reușea uneori să îl scoată din sărite de Zbârci, dar asta facea parte din farmecul vieții lor în doi. Erau nedespărțiți și aveau să rămână așa probabil multă vreme, pentru că Nini nu era nimic altceva decât prietenul imaginar al Zbârciului și confidentul său de nădejde. Amândoi au creat o lume a lor, unde se simțeau protejați, dar cu toate acestea Nini încă mai încerca să afle misterul din cutia plină de praf…poate că Zbârciul nici măcar nu mai ținea minte ce pusese acolo…știa doar că nu este nevoie să deschidă ce zăcea ascuns printre vreme și colb.

“Mergem să cumpărăm chestii? întrebă Nini pe Zbârci. Nu de alta, dar mâine este ajunul Crăciunului și dacă tot nu ai chef să faci ceva măcar am fi stat la povești la o sticlă de cuvinte!”

“Mare amator de licori bahice ești măi Nini, râse Zbârciul. Mergem, așteaptă o secundă să îmi pun haina pe mine, pălăria și mergem!”

“Și mâine îmi deschizi cutia?” întrebă obraznic Nini.

“Nu îți forța norocul!” i-a răspuns Zbârciul ofuscat. Știa că, la un moment dat, pusese ceva de preț în nenorocita aia de cutie, dar uitase și gândul că nu trebuia deschisă niciodată îl ținea deprarte de nevoia de a își aminti vremuri trecute.

“Bine! Anul ăsta am să găsesc o cale să o deschid singur! Ai priceput!” se răsti Nini, parcă deja obosit de nevoia de a identifica modalități de a deschide cutia cu pricina.

“Ai să regreți! Îl amenință scurt Zbârciul.

Petrecuseră ceva vreme prin magazine, privind la oamenii care căutau cadouri pentru cei dragi, făceau aprovizionarea pentru sărbătoarea ce urma să vină. Era multă vânzoleală prin oraș, oameni agitați, copii gălăgioși, mașini claxonând, cozi interminabile în magazine.

Zbârciul și cu Nini erau calmi. Priveau senini la toată frământarea și viața din jurul lor, își mai spuneau câte o gluma, își aruncau câte o ironie. Mergeau încet, parcă neafectați de tot freamătul din urbe. Pentru ei nu era decât o altă zi, pe care și-o petreceau împreună , încercând să aleagă ceva de calitate de servit la discuțiile de după masa simplă de Crăciun.

Au trecut pe lângă rafturile cu vinuri, și-au ales după obișnuitele polemici vinuri care să le convină amândorura și s-au întors acasă, un pic obosiți dar satisfăcuți de timpul petrecut împreună.

Uneori lumea se uita destul de ciudat și cu multă reticență la Zbârci, văzându-l că vorbește de unul singur în fața vitrinelor sau că mai râde zgomotos fără un motiv. Dar, lumea nu știa despre Nini…și niciodată nu va ști ceva despre el.

Venise și ziua cea fatidică de dinaintea Crăciunului. De când se trezise, Zbârciul era morocănos și nu dorea să îl bage prea mult în seamă pe Nini, deşi acesta țopăia vesel pe marginea pălăriei mari și verzi. Se luase cu treabă, ba mai ieșise prin oraș, ba își mai programase niște întâlniri scurte cu câțiva cunoscuți…numai de Nini nu avusese chef.

Nini se retrăsese sub pana mare de la pălărie și aștepta să îi treacă nebunia Zbârciunlui, asta având să se întâmple spre seară, când urmau să stea de povești în fața paharului de vin.

“Abia aștept seara!” își șoptise Nini și un zâmbet cald i se afișase pe față…în seara asta o să afle ce e în cutie…singur…și o să îi aducă aminte Zbârciului de el însuși. Avea, aşa…o premoniție că va fi o seară specială pentru ei doi.

Zbârciul intră în casă înfrigurat. Scosese două pahare cu picior înalt, speciale pentru vinul cumpărat dar și pentru ocazia de seară de Ajun de Crăciun.

Nini țopăia pe marginea pălăriei mari și aștepta să se aseze în fotoliul confortabil ca să îi povestească Zbârciului.

În sfârșit momentul cu pricina veni și Nini se așeză lângă Zbârci și începuse a povesti.

“Mai ții minte Zbârciule când vorbeam câte în lună și în stele, când îți povesteam despre micile mele dorințe, iar tu te arătai la fel de rece și distant ca în fiecare zi? Ții minte, Zbârciule? Când ți-am spus că vreau să văd un film și tu te-ai ținut tare  câteva zile și apoi mi-ai propus să ne uităm la el? Și erai rupt de oboseală și ai adormit? Ții minte, Zbârciule?”chicoti Nini.

Zbârciul se scutură un pic din visare și îi spusese că așa a fost să fie, nu că neapărat ar fi ținut cont de dorința lui Nini.

Nini zâmbi cald și lăsă ciufutul Zbârci să găsească explicații complexe.

“Dar atunci când am fost să ne plimbăm doar noi doi? Zi, Zbârciule, iți amintești?”

“Și ne-am spus și prostii și bune și rele…”, continuă Zbârciul, după ce mai sorbi cu poftă din vinul rosu…și pe chipul său se așternuse un zâmbet.

“Auzi, Nini, de ce te ții de capul meu? De ce nu ai plecat și tu la un moment dat?” întrebă Zbârciul, încruntându-se ușor.

“Pentru că vreau să văd ce este în afurisita aia de cutie!” spuse Nini, râzând cu poftă. “Apoi, pentru că nu ești chiar atât de ursuz și monoton cum crezi tu. Eu m-am distrat minunat pe seama ta, dar și cu tine. Pentru că încă mai ai vise și speranțe pe care le ții ascunse pentru tine, preferând să porți masca dură a realității, pentru că râzi la glumele mele și pentru că știu că nu te superi pe mine atunci când mă joc cu tine. Pentru că, deși pretinzi că ești nemuritor și rece, te uiți la lumea asta a pământenilor și atunci când poți, ajuți. Pentru că este atât de amuzant când vorbele îți contrazic faptele. Pentru că încă mai ești liber și ca tine sunt puțini. Pentru că ești demn, chiar dacă ai un prieten imaginar la tine pe marginea pălăriei şi oamenii se uită ciudat când vorbești cu el. Și pentru că, încă ai nevoie de prietenul tău Nini.”

Zbârciul se încruntă la Nini, se retrăsese în spaţiul său intim…și tăcu…apoi, se ridică ursuz din fotoliu și sub pretextul că se simte obosit plecase la culcare.

Nini rămăsese singur în întuneric și liniște…și într-un fel melancolic își spusese cu voce șoptită “Vezi, de aia încă nu am plecat…”

Apoi, avea de gând să afle clar ce era în acea nenorocită de cutie...așa că se coborâ de pe marginea pălăriei verzi și se înarmă cu mult curaj pentru a ajunge la cutia cu pricina. Măsură cu privirea cât are de urcat…eheee…cale lungă era, dar Nini era ușor și țopăia de pe un raft pe altul, de pe o carte pe alta, până a ajuns acolo sus …lângă cutia magică.

Încercă să ridice lacătul...nimic...era de neclintit. Încercă să se uite pe gaura cheii…nimic..întuneric …se mai învârti de câteva ori în jurul cutiei...poate îi vine vreo idee strălucită...și deodată își aminti…demult, tare demult Zbârciul ascunsese o cheie...”Da, aia trebuie să fie!”

Se coborâ Nini și găsise cheia cu pricina sub vaza de pe pervazul ferestrei. O ridică cu putere și fugi iar până la cutia cu pricina. Băgă cheia în lacăt și răsuci…și lacătul se deschise cu un scârțâit metalic…dăduse lacătul la o parte și ridică cu greu capacul cutiei. O lumină roșie năvăli în ochii lui Nini…era atât de caldă, atât de frumoasă, atât de liniștitoare…

Nini privi fascinat globul din interiorul cutiei care împrăștia lumina magică. Ochii i se umpluseră de lacrimi, zâmbetul trona pe chipul său micuț și și-a dat seama ce reprezenta tot ceea ce statuse sub lacăt atâta amar de vreme.

Luă cu grijă globul și îl coborâ de pe bibliotecă, apoi se chinui să îl aducă până în camera Zbârciului, acolo unde era și bradul împodobit. Lumina globului se revărsa pretutindeni în casă, era atât de frumoasă…totul parcă se trezise din amorțeală…totul fremăta …totul era luminos și viu.

Zbârciul se trezise în dimineața Crăciunului. În casă era liniște, iar Nini nu se mai zărea pe nicăieri. L-a căutat disperat peste tot, pe marginea pălăriei, sub pană, în bibliotecă…până când văzuse cutia deschisă. Se întoarse apoi în camera unde dormise și abia atunci văzuse lumina magică și caldă de sub brad. Ridică globul și îl privea fascinat…un bilet era agățat de el : “E inima ta! Crăciun fericit! “Nini.

Aceasta este povestea Zbârciului și a lui Nini, spusă de fata cu ochii verzi, poveste care niciodată nu va fi și niciodată nu se va povesti…

Nu a fost niciodata nimic

De ce toate povestile incep cu “a fost odata ca niciodata”?

De ce nu ar putea incepe cu “nu a fost niciodata nimic si nici nu va fi candva ceva” ?

Se umplea din nou capul ei cu ganduri si intrebari idioate…muzica de pian se auzea undeva in fundal, iar paharul de vin rosu era doar pe jumatate plin.

De ce povestile trebuie spuse la infinit? De ce nu se pot pur si simplu uita si reinventa altele si altele noi pe care nu le-a auzit nimeni si care sa dainuie fix o singura data, pana cand cineva le spune doar o singura data…apoi sa fie date uitarii…si altele nestiute sa apara in loc…si toata lumea sa fie capabila sa spuna povesti…si vesele si triste…si toate sa inceapa cu "nu a fost niciodata nimic si nici nu va fi candva"…

Pentru ca povestile sunt fictiune..povestile sunt spuse doar atunci cand vrem sa facem cateva clipe din viata noastra un pic diferite…uneori le-as numi minciuni, nu neaparat povesti…doar minciuni…in care incepem sa credem…si tocmai de aceea ar trebui sa nu dureze decat o singura data povestite si apoi sa dispara…pentru ca nu a fost niciodata nimic si nici nu va fi candva ceva…

Daca s-ar putea...

Daca s-ar putea sa ne revedem peste ani…peste foarte, foarte multi ani, care ar fi primul lucru despre care m-ai intreba?

Daca s-ar putea sa ne intalnim accidental, pe acelasi drum, in acelasi oras, care ar fi oare primul lucru pe care l-ai observa la mine?

Daca s-ar putea sa ne mai vorbim, peste ani, foarte, foarte multi ani, care ar fi prima poveste pe care mi-ai spune-o?

Daca s-ar putea sa ne mai scriem, peste ani, foarte, foarte multi ani, care ar fi primul gand pe care l-ai asterne pe hartie despre tine?

Daca s-ar putea sa mai visam impreuna, peste ani, foarte, foarte multi ani, care ar fi visarea cea dintai care te-ar face sa zambesti?

Daca s-ar putea sa ne mai punem dorinte pe stele cazatoare, peste ani, foarte, foarte multi ani, care ar fi prima ?

Daca toate astea s-ar putea, peste ani, peste foarte, foarte multi ani…inseamna ca inca am ramas la fel .

Magazinul cu iluzii

Auzise de cand era mica o multitudine de povesti legate de maghernita de la capatul orasului cunoscuta sub numele de “Magazinul cu iluzii”, insa niciodata nu a avut curajul sa isi indrepte pasii in acea directie, sa ii deschida usa si sa isi astampere incomensurabila curiozitate. Fusese prevenita de toate femeile batrane sa nu cumva sa calce in acea zona a pierzanie. Trecuse de multe ori pe acolo, atmosfera era sinistra, fara deosebiri mari intre zi si noapte. Ba chiar ziua arata de-a dreptul dezolanta, cu balarii de jur imprejur, plina de cersetori, oameni ai strazii, copaci uscati si corbi atarnati ca adevarati strajeri pe ramurile fara viata. Cu toate acestea, a simtit mereu nevoia sa se apropie de acea cladire, nu prea mare, cenusie si trecuta prin austeritatile vremii de atatia ani.

Casa se ridica triumfatoare printre mormanele de gunoaie, sfidatoare impotriva vremii ce nimicise orice forma de viata normala din jurul acesteia. Da, sfida cu o nemarginita aroganta timpul, ea fusese singura ce supravietuise amarului de ani trecuti peste aceasta.

Povestile din micul orasel nu conteneau sa se inmulteasca, spuse in soapta pe la conturile strazii sau de catre mame ce doreau sa isi astampere pruncii plini de voiosie…si nimeni…nimeri parca nu fusese acolo…nimeni nu spunea ce se intampla in vechea casa, singura supravietuitoare in acea zona deznadajduita.

Si toate acele barfe de urbe mica si ponosita o amuzau, cat de tragice si sumbre erau vorbele urbei fata de acel loc, parca desprins din filme de groaza si asezat ca strajer la capatul orasului, parca asemenea unei porti catre o alta lume, catre un purgatoriu neinteles.

Se plictisise de toate acele povesti de speriat copiii mici si intr-o seara, pentru a rupe monotonia vietii sale, se urca in masina sa se plimbe prin oras. Ii placea sa faca acest lucru seara si pana cand se asternea noaptea, o lasa sa se simta impacata cu ea insasi si sa vorbeasca necontenit cu vocile din capul ei. Diferite scenarii dezlantuite doar in propria sa imaginatie, amuzandu-se copios pe seama faptulului ca ar putea sa fie chiar schizofrenica cu atatea idei care nu conteneau sa ii sageteze mintea. Unele scenarii erau triste, altele vesele, altele pline de iubire, altele pline de ura…si erau atat de multe, incat isi putea considera propria sa minte cea mai buna prietena.

Din inertie apucase catre capatul orasului...conducand usor pe langa marginea drumului si tinandu-si mintea ocupata cu fel de fel de scenarii neverosimile. Deodata trasese brusc de volan spre dreapta si urcase pe drumul de tarana ce ducea la “magazinul de iluzii”. In sfarsit, curiozitatea ei avea sa o domine si sa o indrepte in directia in care isi dorise de atata timp sa o ia. Nelinistea interioara disparuse, vocile din capul ei amutisera, auzind doar vantul si ploaia care cadea incet peste pamantul trist.

Oprise masina aproape instinctual in fata cladirii si o privi in ansamblu. Nu era chiar atat de inficosatoare, asa cum si-o imaginase din povestile fara sfarsit ale babelor din micul oras.

Coborase din masina si fara sa isi dea prea mult seama de ceea ce facea era deja cu mana pe clanta metalica si grea a usii…apasa usor si cu scartait invechit se deschisese acea poarta spre purgatoriul imaginat.

Facuse un pas in interior, apoi inca unul, pana cand usa grea se inchisese in urma ei. A tresarit un pic din cauza zgomotului, dar nu se speriase. In camera imensa din interior palpaia o lumina galbuie, calda iar mirosul de mosc si lemn invechit o invaluiau. Nu parea nici pe de parte o fila desprinsa din “Divina comedie” a lui Dante. Atmosfera era placuta, calda si linistita.

Cerceta cu privirea camera si incepuse sa zareasca prin acea lumina difuza multe rafturi vechi, cu felurite substante puse in recipiente de varii marimi, forme si culori. Fiecare dintre recipientele identificate aveau cate un pahar aferent si fiecare pahar era unic ca si culoare si aspect. Nimic nu era aleatoriu si nimic dezordonat.

Toata aceasta cercetare i-a fost intrerupta brusc de o voce calda …”Buna, te asteptam de ceva vreme. Credeam ca vei veni mai devreme, cam cu vreo 5 ani mai devreme. Ai intarziat un pic, dar nu e nimic grav, e destul timp sa recuperam aceasta intarziere a ta!”

Incercase sa identifice cu privirea apartinatorul vocii. Dupa cateva secunde, incepuse sa se apropie de ea o silueta cocosata. Facuse un pas inapoi.

“Nu te speria, tu habar nu ai, dar ne stim de foarte multi ani. Nu iti voi pricinui nicun fel de rau“

O apuca de mana. Avea mana chircita de trecerea anilor, aspra si uscata. Atingerea in schimb era foarte calda si linistitoare.

Privi hidosenia de cotoroanta in ochi si tresari din nou. Avea ochii atat de verzi si privirea inca atat de tanara si calda. Nu era nici pe de parte incarnarea diavolului pe pamant, asa cum umbla vorba prin urbe.

“Inainte sa ne asezam alege-ti o bautura pe care doresti sa o bei, din tot ce poti sa vezi cu ochii in aceasta camera si pune-ti cat doresti in paharul de langa recipient…in niciun altul…”

Fericita se plimbase printre toate rafturile si cercetase cu atentie toate recipientele si toate paharele de langa ele. Se oprise in fata unui recipient cu un lichid rosu, langa care era un pahar mare de vin. Isi turnase cu nesat in el, si se intorsese la aratarea din camera.

“Acum bea, bea pana la fund, dintr-o rasuflare!” i-a spus aratarea.

Si l-a baut, asteptandu-se sa dureze ceva timp pana ar fi inghitit tot acel continut inmiresmat si rosu. Dar, totul disparuse intr-o clipa si nu isi putea explica de ce, cum este posibil ca atata lichid sa fie inghitit atat de repede. Simtea doar dulceata pe gat, mireasma si atat…simtea o ciudata parere de rau ca s-a terminat atat de subit totul…se astepta la cu totul altceva.

“Ai ales afectiunea…”, i-a spus aratarea zambindu-i amar. “E ceea ce te defineste de cand te cunosc, ai baut de cand ai inceput sa intelegi lumea din acest pahar si mereu s-a terminat repede. Ai oferit tot acel continut de fiecare data, cat mai mult celor din jurul tau, ai dat fara sa te gandesti la consecinte si i-ai imbatat cu parfumul si dulceata lui…si niciodata nu te-ai gandit la tine si la faptul ca totul, de fiecare data s-a sfarsit subit, exact ca si acum…exact ca de fiecare data".

“Ai vindecat suflete secand inima ta de dulceata si mireasma si ai stors de fiecare data stropi de unde nici tu nu puteai sa iti imaginezi ca exista. Dar, sufletul tau de cati a fost vindecat? De prea putini, asa-i? Toate vocile din capul tau, ce alearga aiurite sunt doar stropii fara continut ce ti-au mai ramas. Candva ai sa te opresti, ai sa privesti in sufletul tau si ai sa vezi doar un gol incomensurabil. Visurile nu exista…daca ar exista, atunci s-ar preschimba in realiatate si nu s-ar mai numi visuri…si…si nici nu se implinesc, nicicand.  Visele sunt singurele care iti linistesc sufletul, dar ele sunt doar strajeri ai noptii…in rest e doar un gol in tine…iar eu…eu sunt tu…peste vremi…peste multi ani..secatuita…exilata la margine de oras, intr-o liniste deplina pentru ca nu am mai avut stropi cu care sa umplu paharele din sufletul altora. Aminteste-ti! Visurile nu exista si nici nu se implinesc…doar secatuiesc!”.

S-a trezit brusc, cu lacrimi curgandu-i pe obraz…doar visele sunt strajerii noptilor sale…

Si...

Si am lasat toate gandurile sa zboare, si iluzii si speante si vise si asteptari si voci si rugaciuni si himere si cai si lupi si caini si flori albe si pietre de onix, le-am lasat sa se arunce fara nestire in neant si sa nu se mai reintoarca nicicand…si le-am haituit cu privirea dintr-un punct fix, fara sa cer nimic in schimb...doar sa le vad plecate si neintoarse pentru totdeauna…si zile si nopti si bautura si tigari si depravare si inocenta…le-am strans pe toate intr-un bol si le-am azvarlit in mare…si valuri si stele si luna…si toate cate sunt in Univers si toate cate mi-au apartinut le-am aruncat cu ciuda, cu ura, cu scarba..si fapte bune si fapte rele si altruism si egoism si fericire si durere…le-am ascuns pe toate intr-un cufar a carui lacat va zacea pe el milenii…si rugina si argint si aur alb si diamante si sticla de murano…toate zac, nimic nu mai sclipeste…si ingeri si demoni si aripi…si frante…si nimic…

Zgomot de clape de pian si corzi de vioara, acorduri pierdute prin nopti reci de primavara si iarna si vara si in final toamna…si rasete si gemete si lacrimi si zambete si carti si oameni si masini si motoare si munte si creste si mosc si jazz si lumanari parfumate si rutina si suisuri si vai nesfarsite…

Si clipe si ani si iar zile si varsta si riduri si socializare…si iar multe tigari ce ar zace nestinse, si iar multe pahare ce stau nevorbite…si liniste si apoi iar razboi…si drumuri cu plecari si intoarceri…si rulete rusesti si orgolii si viata si moarte si inceputuri si finaluri…si concret si abstarct…si lumi adunate in casute colorate si drumuri cu piatra cubica tocita de apa…si ploaie si arsita si frig…

Si apoi iar viata si apoi iar ciclic si apoi la nesfarsit…

Pentru Alexandra…ca si cum…

Si-a deschis ochii mari si verzi…era dimineata…parfumul proaspat de tei invaluia camera, iar razele blande ii mangaiau delicat trupul zvelt.

A coborat usor din pat si s-a privit trunchiat in oglinda…trasaturile ferme se reflectau timid pe sticla cu imagini…in dimineata aceea nu se privise in ochi. A coborat usor capul si parul negru ii acoperise chipul…a aruncat cativa stropi de apa pe fata, s-a intors si a plecat.

Prin casa era liniste…botosul dormea la locul sau nederanjat si lipsit de chef, cateva jucarii insirate pe jos, un pic de praf si lumina difuza patrunzand prin draperia grea…liniste…

Cana de cafea zacea prin bucatarie…inca neatinsa de o zi…ii era lene sa se apuce sa faca treburile din regulamentul casei…ii era lene de tot si de toate…se inchisese pentru putin timp in propriai minte, vise si fantasme…a creat din fire de nisip o lume noua…scursa prin clepsidra timpului…erau stranse doar intr-o mica gramajoara pe fundul acesteia. A privit cu ochii mintii clepsidra si nu s-a mai obosit sa o rasuceasca, astepta sa treaca din nou acelasi timp..aceleasi povesti …

In paharul de vin de pe pervaz mai erau cativa stropi purpurii, l-a apropiat pentru a il mirosi…”buchet fructat” si-a spus zambind, l-a ridicat in lumina si l-a privit. Pe sticla acestuia inca se mai vedeau amintirile discutiilor de demult. Cotinutul purpuriu s-a tulburat pentru un moment, ca si cum ar fi trezit o zvacnire de viata…a fost un rosu frumos…

A zambit, a privit undeva la orizont…era o zi frumoasa, calda si orasul mic si ponosit incepuse deja sa se umple de freamat…si-a amintit…a sorbit inca un strop de aroma purpurie apoi si-a spus: “totul e doar ca si cum…”