Doar imagini II

Doar imagini

Luam

Ţi-am luat o clipă de fericire pentru a umple golul din mine, am să trec şi mâine pentru acelaşi lucru, apoi...apoi, văd când voi mai trece, există această posibilitate, dar nu îţi garantez cu nimic că se va întâmpla în această existenţă. Oricum, este cert fapul că în timp vei rămâne o amintire...A întors spatele şi a plecat...
Linişte...câteva gânduri răzleţe...predictibil....
A zâmbit.

Catren absurd...

Catren absurd, neînţeles de unii,
Creion tocit de urme pe hârtie,
Visare în noapte de nostalgie,
Cărarea către infinit şi înapoi.
Lumina soarelui de dinaintea serii,
Şi voci stridente aţipite-acum.
Se-adună toate într-un dans nebun



Şi inconjoară urma de fiinţă ştearsă.
Timp...acelaşi reîntors din drum
Fărâmă de visare, chip de înger
O stea cazândă-n mare şi apus.

Tu cine esti?

Tu cine eşti? Mă întreba de multe ori conştiinţa. O ignoram ascultând freamătul unui oraş prea îmbatrânit şi prea plictisit de trecerea timpului.
Aceeaşi întrebare însă revenea obsesiv, iar vocea interioară se răstea obraznic la ea, încercând să o determine să tacă pentru totdeauna.
Tu cine eşti azi? Dar mâine ce vei fi? Ce devii şi unde te îndrepţi? Povara cui o porţi şi visele cui le vinzi? Pe cine amăgeşti şi alături de cine speri? Te pedepseşi şi unde ţi-ai trădat ultima oară sufletul? Mai speri sau deja îmbrăţişezi resemnarea?
Tu cine eşti?
Tăcere...




Apoi, doar un răspuns sec...crezi că mai ştiu?
Am încercat să mă regăsesc...e timpul prea scurt, atunci m-am resemnat, dar mai ascund speranţa acceptării şi răbdarea ce mi se cuvine. Le vreau pentru că am dat, mi se cuvin pentru că este un schimb corect...prostii. Şi apoi, a urmat un zâmbet plin de melancolie...visa...visa la ce a mai rămas din fiinţa de demult. De multe ori şi-a dorit să nu renunţe la ceea ce a fost cândva, însă a trebuit să aleagă şi într-un final a devenit...a devenit ceea ce nici acum nu poate realiza.
Şi-a dorit căldura altora, acum priveşte de departe, de peste ceasuri învechite ceea ce nu a avut, tânjeşte, urăşte se uita în jur şi strigă spre nicăieri că nu este corect. Se uită în jur, ca de obicei e doar tăcere...
Îşi permite libertatea de a zâmbi şi încă mai are puterea de a oferi, iar trocul este simplu un zâmbet străin pentru fericirea sa de câteva clipe. Atât îi este suficient pentru a continua să se avânte în tenebrele şi nevoile altora. Din când în când cere un motiv, un schimb corect, un scop de moment, un avânt nestins de setea de a afla cine este.
S-a obişnuit să pretindă, nici nu mai ştie dacă asta a devenit sau doar acceptă un joc morbid cu propria conştiinţă. Caută să se regăsească, uneori oboseşte, renunţă, ca apoi să reînceapă joaca din nou cu propria sa fiinţă.
Amestec de emoţii şi raţiune, de vise şi resemnări...amestec de contraste...oare asta este? Extremele şi le-a făcut aliaţi.
Tu cine eşti? Obsesiv revine aceeaşi întrebare...
Răspunsul...şi l-a ascuns printre sertarele de amintiri acoperite de colbul uitării...nici măcăr nu mai vrea să ştie cine este...ştie că uneori este cea de care alţii au nevoie...după care va pleca zâmbind melancolic lumii din jurul său, aceeptând ceea ce devine...mereu altcineva.

M-am regasit printre cuvinte

Vorbe, multe vorbe, vorbe despre fericire, vorbe despre tristeţe, vorbe despre oameni şi despre lucruri, vorbe despre nostalgii, regrete şi extaz...un cumul de vorbe. Trec şi se opresc undeva dincolo de fiinţa mea...Le ascult, îmi face placere să le aud şi de multe ori să şi răspund la ele. Le-am ascultat de când mă ştiu şi încă nu m-am plictisit să le am mereu în prejma mea. Uneori sunt doar o înşiruire fără sens, alteori sunt calde şi sincere şi multe sunt doar sunete ce dau muzicalitate spiritului meu uşor timid.




Mă regăsesc printre cuvinte...în ele stă linistea mea...în vorbele mele şi ale altora. Este universul cu care pictez pe o pânză invizibilă a existenţei şi îmi dau libertatea de a zburda dincolo de concret.

Devenim...

Cu sau fără voinţa noastră anii trec peste noi şi fiecare fir de nisip aparţinând clepsidrei timpului de asează nestingherit undeva pe tot ceea ce reprezentăm noi, trecut, prezent şi viitor. Normalitatea prezentului devine exact ceea ce nu ne-am dorit niciodată, visele suferă transormări şi adaptează omul la ce trebuie să fie azi. Bruma de vise devine nostalgie şi resemnare, mai apar din când în când zvâcniri de vitalitate, dar şi acealea se sting sub auspiciul convenţionalismului. Cu sau fără noi, ca direcţi paticipanţi, vitaţa îşi urmează cursul, acelaşi de o etenitate şi care va dura cam tot atât de mult. Încercăm să ne împotrivim destinului, încercăm să creem momente din trecut într-un mod forţat şi ne este greu să acceptăm că şi noi la fel ca şi cei ce sunt în jurul nostru devenim...



Devenim mai blazaţi, mai goi, mai singuri. Strălucirea se pierde în mulţine, nevoi şi drame şi tot ceea ce ne oferea farmecul de demult se pierde printre ceilalţi. De multe ori regretăm şi ce este mai grav este că ne regretăm pe noi. Constientizăm că totul în jurul nostru moare şi renaste în afară de suflet. Sufletul are linie bine stabilită şi nu există renaştere...el e copil şi se joacă, apoi trece prin momente de adolescenţă când e plin de vitalitate, şi spera şi visează şi planifică şi toată lumea îi aparţine. La maturitatea începe să se devină singur, priveşte în jur, se chinuieşte pentru mai mult, dar valorile sunt complet diferite, devine închis în propriile sale vise, devine convenţional şi social, undeva aproape de banal. Simultan cu sufletul oamenii sunt obosiţi să mai lupte pentru mai mult, devin banali şi se bucură de această stare aşteptând doar un final.