miercuri, 24 februarie 2010

Pentru tine...

Am scotocit în buzunarul de la piept şi am scos în lumina palidă din zori imaginea ta. Am suflat peste cu puţină răcoare plină de rouă şi am ridicat-o în lumină să te văd strălucind. Lângă ea am aşezat un vis din noaptea ce trecuse, un zâmbet plin de inocenţă şi o privire pierdută prin timp dar, sinceră. Şi te-ai lăsat privit aşa mai mult decât ar fi putut îngădui Chronos.
Şi te-am privit lucind....te privesc şi acum...apoi, am împăturit cu gjijă imaginea şi am aşezat-o la locul ei...la piept.

marți, 12 ianuarie 2010

Destin

Zâmbeşte ori de câte ori şi-l aminteşte. S-a căţărat cu mult timp în urmă pe o culme generic numită libertate. Probabil că de multe ori a alunecat pe povârnişurile acelei culmi, dar uşor s-a ridicat. S-a învăluit din când în când în mrejele ignoranţei şi ale impertinenţei. A realizat însă că poate fi frumos şi fără ele. Poate că aroganţa îi conferea un aer misterios, crea însă un contrast puternic cu esenţa sa. E atât de frumos liber încât ar fi de blamat orice om care i-ar putea luat fără drept acest lucru. E ceea ce îi aparţine, este bunul său cel mai de preţ. În vise lumea este a lui, în realitate este abia la un început de drum, un drum pe care mental l-a parcurs de o infinitate de ori fără a se pierde măcar o singură dată.
Încă mai are vise, nu le împărtăşeşte celorlalţi, poate de teamă, poate că i se par prea îndrăzneţe sau poate dintr-un simplu egoism inocent.



Uneori duce o luptă interioară pe care o finalizează cu un convenţionalism social ce limitează din potenţialul său creativ. Poate că, a te compromite de multe ori nu este chiar atât de grav. La cât a renunţat şi cât a câştigat renunţând? Probabil că uneori are şi această dilemă pe care o transformă într-un proces intim de conştiinţă.
Sensibilitate ambiguă exprimată de cele mai multe ori printr-un puzzle de imagini şi negată în social...nu, nu este un înger, dar nici nu a decăzut, a învăţat să zboare cu teamă mai târziu. Se trădează prin privire şi devine inconfortabil în propria sa piele atunci când orgoliul întră în contradicţie cu visele sale. Uneori e de-a dreptul sadic de amuzant...sau poate e doar o simplă etapă în cunoaşterea propriei persoane.
S-a blocat de multe ori între trecut, prezent şi viitor, dar a adunat din amintiri, instinct şi expectanţă fărâme de viaţă.
În final, e un om în căutarea recunoaşterii propriei identităţi rătăcită pe drumul ce l-a parcurs de prea multe ori cu ochii închişi pentru visare...dar de această dată are puterea de a crede în sine mai mult.

luni, 7 decembrie 2009

A trecut ceva timp...

A trecut ceva timp de când ne ştim...să fi trecut 8 ani sau poate mai bine, să fi trecut chiar şi mult mai mult, aproape un sfert din viaţă şi încă ne mai ştim. Am crescut împreună şi am învăţat să ne urâm şi apoi printre prostii inocente să o luăm de fiecare dată de la un alt început, care de altfel, nu făcea decât să mai pună o continuare către un acel undeva pe care nimeni nu îl ştie. Au venit oameni noi, au şi plecat, dar noi am rămas aceeaşi ca acum mulţi ani. Ne-am pierdut printre discuţii interminabile despre nimic, apoi ne-am regăsit numărând stele la „monument” şi ne-am încălzit cu cântec de chitară în nopţi calde de vară când fiecare răcnea din toţi plamânii versuri numai de el ştiute, acompaniaţi de linişte de apă şi foşnet de sălcii. Am râs cu poftă de fiecare dintre noi şi am plâns atunci când a durut şi când am fost învinşi, am creat scenarii de fericire şi am rupt bucăţi de realitate pe care le-am ascuns în buzunare pline de tutun din ţigări cumpărate la bucată.
Am izbucnit plini de mânie când ni se parea ca nimic nu este corect şi ne-am liniştit când unul dintre noi a spus „noi să fim sănătoşi”. Am stăpânit lumea cu visele noastre şi ne-am decis în mod inconştient că ne aparţinem, indiferent de distanţă sau timp am rămas aceeaşi ca la început.
A trecut ceva timp de atunci, a trecut timp de când suntem tot aceeaşi, chiar dacă anii au pus fire albe sau câteva urme pe chip încă mai avem puterea să visă şi să fim liberi, pentru că aşa am crescut şi pentru că aşa ne-am educat.
Mai numărăm şi acum stele, mai fugărim şi acum himerele copilăriei şi chiar şi acum tot ne mai încântă ideea că într-o zi ne vom face noi mari şi o să avem un loc în care să ne adunăm cu toţii şi să depănăm amintiri cu şi despre ceea ce timpul a permis să se întâmple.
Poate că uneori ne plictiseam unii de alţii şi căutam o altă lume, căutam normalitatea vârstei celorlalţi, căutam să spunem „GATA” până aici a fost, ca mai apoi, să ne reîntoarcem iar la timpul în care ne-am cunoscut, la timpul în care am crescut împreună şi la timpul în care am devenit.
A trecut ceva timp de când ne-am cunoscut şi încă suntem noi, puţin mai mari dar încă ne mai avem...pe noi.

miercuri, 4 noiembrie 2009

Efemer

O pală de efemeritate atinge obrazul diafan al unei fiinţe cu privirea aţintiţă spre un orizont brăzdat de prea multe vise sfărâmate de firul de nisip din clepsidra timpului. Înţelesese de multă vreme că rostul îi este undeva departe de tot de a însemnat plimbarea scurtă prin a sa existenţă. Grimasa de fericire încă mai stăruia pe chipul obosit. Îi conferea un şarm aparte în combinaţie cu ochii mari şi privirea veşnic limpede. A privit totul de fiecare dată din acelaşi loc pe care şi-l alesese cu o intuiţie copilarească. A înţeles că efemeritatea mână existenţa către culmi ale disperării de a trăi pentru sine. A priceput că o clipă poate oferi mai multă fericire dacă este trăită în deplinatatea libertăţii fiinţei. A regretat zidurile ridicate împrejurul său, dar s-a mulţumit mai de fiecare dată cu privirile fugare aruncate de după creaţia sa sigură. Le-ar fi părăsit pentru un motiv bun şi mai ales pentru un motiv menit să dureze. Momentan prefera să se complacă sau să pretindă a face câte ceva nou din dorinţa de a evita auspiciile rutinei.



Zilele urmau să curgă oricum în chip monoton şi pretictibil. Acceptase... Uneori îşi dorea cu ardoare schimbarea şi noul. Privea în jur şi căuta pârghii de susţinere. Preţ de câteva momente le găsea, apoi cu zâmbet fals şi împăciuitor le redădea libertatea. Se juca cu voia sorţii în pofida riscurilor care nu încetau să apară. Riscuri care îi satisfăceau uneori doar o curiozitate morbidă, alteori îi confereau posibilitatea de a îşi dezvolta tehnici noi de evitare.
Totul se petrece ca într-un carusel colorat dintr-un bâlci organizat cu prilejul unui eveniment păgân.

duminică, 1 noiembrie 2009

De cate ori...

De câte ori te-ai oprit în mijlocul drumului pe care l-ai parcurs zilnic pentru a privi pentru o clipă lumea care se înfăţişează tăcută în liniştea nopţii?
De câte ori ai privit ploaia şi ai simţit vântul gonind frunzele uscate de pe marginea drumului?
De câte ori ai admirat cer de stele în nopţi lungi şi calde de vară sperând că aceea va fi noapte în care îţi vei mai pune o dorinţă?
De câte ori ai adormit cu un zâmbet pe buze şi cu multumirea unei zi pline?
De câte ori ai râs cu lacrimi pentru clipa de fericire după care ai tânjit mult timp apoi?
De câte ori ai fost tu fără cea ai mică teamă de vulnerabilitate?
De câte ori ai simţit fericirea revederii şi ai condus asteptând-o pe următoarea?
De câte ori ai simţit căldura omului de lângă tine?
De câte ori i-ai simţit răceala şi neputinţa?
De câte ori ai visat alături de cineva şi ai făcut promisiuni ce trebuiau să dureze o veşnicie?
De câte ori ai dat şi ai primit pe măsura?
De câte ori ai sperat că ceva este etern?
De câte ori ţi-ai dorit să te trezeşi în aromă de cafea proaspăt făcută şi miresme de flori de câmp?
De câte ori ai pornit la drum fără să îi cunoşti finalul?
De câte ori ţi-ai dorit un alt început sau un alt final?

duminică, 11 octombrie 2009

Senzatii

Am fost înzestraţi cu simţuri...am reuşit prin eforturi minime să ignorăm multă informaţie care ne poate parveni prin intermediul lor. Privim o nuanţă şi este doar o simplă observaţie rece şi fără semnificaţie catalogată printr-o evaluare rapidă „place sau nu”. Am uitat să facem asocieri şi uneori să ne lăsăm purtaţi de val prin lumea culorilor, a sunetelor, a parfumurilor.
Ce poate spune o culoare, un miros, un ton al vocii special despre o persoană...uităm să privim semnificaţiile, uităm să ascultăm.
Am privit într-o noapte de toamnă târzie cerul ... am admirat clipe în şir stelele care se răsfirau undeva deasupra lumii tăcute. Aerul era destul de rece şi puţin înţepător, lumina era difuză şi cădea peste toată nemişcarea. Era plăcut să priveşti peisajul atât de lipsit de mişcare, atât de liniştit şi atât de al meu. Dar, m-am gândit în tot acest egoism de moment, că undeva, prin lumea asta, e posibil să mai existe cel puţin o persoană care să fugarească gânduri în noapte. Era un sentiment cald, de parcă aş fi împărtăşit aceeaşi experienţă cu cineva care înţelege.
Mi-am adus aminte de mare şi parcă toată acea tăcere fusese spartă de sunetul sacadat de val lovit la ţărm...îi simţem prin acel aer rece mirosul sărat şi intens...
Aud păsările de noapte care se împotrivesc tăcerii...



Simt răcoarea nopţii cum îmi atinge uşor pielea şi o dezmiardă, vântul începe să se joace cu părul, lasându-mă să fiu din nou copilă naivă.
Întind mâna uşor prin neant şi ating un chip...întâi tâmpla care este umedă şi rece, las să alunece atingerea pe obraz...pe buze...sunt calde şi catifelate. Mă apropii şi simt sofisticat miros de mosc...inspir adânc şi păstrez miresma pentru mine câteva clipe.
Am răsfirat degetele lungi şi le-am trecut prin părul neted ..mirosea a mare...
O pală de vânt a adiat..a lovit himera...şi a împraştiat-o într-o infinitate de stropi...mi-au atins uşor chipul şi a dispărut în noapte...la fel şi visarea mea.

joi, 8 octombrie 2009

Dor de casa...

Am încercat să ma abţin în a comenta în veun fel răutacios oamenii cunoscuţi în ultima perioadă. Puşi în acelaşi loc, chiar şi cu mine printre ei, ia naştere un tablou pitoresc pe care dacă l-ar fi vazut un ironic sau un cinic ar crea o altă „Comedie umană”.
Tipologia umană variată are un „mare” scop existenţial, acela de a se afirma. Şi cu eforturi considerabile încearcă să îşi atingă acest ţel. Situaţia este de un patetism rar întâlnit cu nuanţe de ipocrizie, prostie şi nu în ultimă instanţă plin de ambiţie.
Oameni cu pretenţii de maturi încearcă să se înşele unii pe alţii, să creeze alianţe şi să dărâme lideri de carton.
Valorile, care au existat probabil până la un moment dat, au dispărut complet, spiritul de turmă este omniprezent şi măcinaţi de dorinţe ascunse şi frustrări multiple vor afirmarea, vor puterea, vor să demonstreze că sunt cineva într-un mediu în care valoarea sau respectul sunt echivalente cu utopia. Guvernează puterea celor ce stăpânesc fortăreaţa, restul doar sunt...şi atât.
Acum îmi este dor de casă şi de oamenii pe care îi cunosc mai mult decât orice. Îmi este dor şi de mare...



Sunt nevoită să privesc un peisaj de care îmi este silă...un mediu în care nu am ce căuta...un mediu în care esti redus la stadiul instinctinctual de supravieţuire.
Poate că aşa învăţăm să îi apreciem mai mult pe ei care sunt cu adevăraţi importanţi, pe cei care au valoare umană, principii şi multă demnitate.
Îmi este dor să să îi văd dincolo de tehnologie, îmi este dor să râd şi să îi simt aproape, îmi este dor de sinceritatea şi zâmbetele lor, îmi este dor să îi simt şi să fiu liberă tot timpul nu numai seară când am şansa să vagabondez nestingherită în lumea virtuală.
Număr clipe până la întoarcere şi ma îmbăt cu sintagma „ au mai rămas...”.
Îmi este dor de tot, de toţi şi de acasă...