Cândva …demult…atât de demult încât sufletul primordial al omului nu poate nici măcar să perceapă cea mai mica vibraţie de lumină de acolo…undeva…a existat o lume, şi…şi acea lume era lumea viselor. Ce frumoasa era !
Şi în acea lume locuiau îngerii! Era lumea lor perfectă, fără ură sau minciună, fără regrete sau durere…
Dacă te-ai fi întrebat ce culoare avea lumina în acea lume probabil că nimeni nu ar fi ştiut ce răspuns să iţi dea pentru că nimeni nu descoperise încă ce sunt culorile…şi atunci probabil că ţi-ar fi răspuns că pentru ei lumina doar există …fără pete de culoare, fără umbre, fără forme…pentru îngeri lumina pur şi simplu există. Şi ce era mai frumos, era faptul că ei iubeau acea lumină… şi o iubeau aşa cum era ea, în forma ei atât de curată şi perfectă… şi o iubeau fără să se întrebe de unde vine sau ce este ea cu adevărat…ei pur şi simplu puteau să o iubească la modul pur şi inocent asa cum numai îngerii ştiu să facă.
Te întrebi dacă acolo exista verdele ierbii, iţi voi spune că exista…şi, doamne, cât de verde era !...Şi pentru ei verdele însemna viaţă şi căldură şi speranţă şi iubire…Aş vrea să iţi aduci aminte de cât de verde era iarba atunci cand erai mic. Aş vrea să vezi boabele de rouă care se preling de pe frunze şi sunt pline de lumină…şi firele de iarbă se pleacă pentru ca lumina să ajungă mai jos de ele, ca în final să se aşeze pe muschiul înca verde al pământului…şi să se odihnească pentru eternitate.
Îmi aduc aminte şi de cer…Acum mă uit în ochii tăi de copil şi îmi dau seama ca îi întrecea … nici măcar ochii unui copil azi nu mai poartă lacrimile şi culoarea acelui cer…şi uneori îmi este dor de acel albastru…Iar noaptea se aprindeau acolo, sus, mii de lumini, iar noi ne jucam cu ele. Îmi plăcea să desenez cu stele !...Pe atunci stelele erau sufletele îngerilor ce urmau să se nască … şi noi desenam cu sufletele lor pe cer, iar din când în când se mai auzea un râset plin de inocenţă şi plin de viaţă undeva în apropierea unei grămezi de stele. Atunci ştiam ca un înger se năştea! Încerc şi acum să îmi imaginez frumuseţea unui înger abia născut…dar acum îmi e destul de greu…ştiu doar că un înger abia născut era lumină şi era frumos cum numai soarele diminetii ar putea să fie.
Ce frumos mirosea aerul atunci!...Era ca şi cum ai fi încercat să miroşi toţi trandafirii şi crinii şi lăcrămioarele şi… dar, acum nu mai sunt ca să le mirosi… oricum aerul avea parfumul a o mie de flori pe care ai încerca să le miroşi dintr-o dată. Şi aerul plin de parfum mai era uşor umed astfel încât în fiecare moment al vieţii îngerilor în lumea viselor el pătrundea adânc în sufletul lor şi parcă le imprima ceva din esenţa sa …
Când mă uit la cerul vostru atât de pustiu mi se face dor de luna de atunci…Avea chip de fecioară, cu ochii mari şi negrii, cu zâmbet stins…De fapt nu am văzut nicioadată luna să zâmbească aşa cum o faceau stelele sau soarele…Nu, ea nu zâmbea…şi nu a zâmbit niciodată…şi nici nu va mai zâmbi de acum încolo…ea era fecioara moartă a lumii ce urma să vină…ea era singura care ştia despre moarte, dar care nu ne-a povestit nimic despre ea pentru că şi luna, chiar dacă era ea atât de tristă tot timpul …şi luna atunci ne iubea…atunci…
Mi-ai vorbit despre lumină, despre verdele ierbii, cer şi stele, apoi mi-ai povestit despre lună, dar … despre îngeri nu mi-ai spus nimic .Povesteste-mi acum despre îngerii care trăiau în acea lume a viselor…
Se văzu un zâmbet plin de regret undeva pe chipul său…acum parcă regreta că începuse să povestească…apoi a închis ochii săi mari care abia se zăreau printre suviţele de păr negru ce cadeau în valuri pe umerii firavi şi totusi destul de bine conturaţi…
Undeva din întunericul în care stătea se auzi un oftat scurt…urmat de un zgomot destul de ciudat pentu acea fiinţă şi pentru copilul din faţa ei. Era asemănător cu zgomotul pe care îl face o picătură de apă ce se scurge de pe coloanele unei peşteri bătrâne după care se desprinde de pereţii reci şi se izbeşte cu putere de podeaua acesteia …Aşa s-a auzit şi atunci…Fiinţa a tresarit, iar copilul s-a dat cu doi paşi mai în spate. Apoi se făcu o liniste îngrozitor de apăsătoare …se auzeau doar bătăile unui suflet şi a unei inimi. Fiinţa privea în gol, privea undeva dincolo de întuneric, încerca să găsească fragmente de trecut, să le lege pentru ca să poată vorbi iarăşi copilului…Şi gândul său zbura, dar se lovea de o garmada de obstacole fizice, lucru care nu se mai întâmplase până atunci. Apoi, a încercat să-şi trimită sufletul în cautare de îngeri, de vise şi de lumea de altă dată. Şi sufletul după ce murise pentru o eternitate acum inviase pentru câteva secunde pentru a vorbi despre îngeri…
Fiinţa oftă prelung şi începu din nou să povestescă despre îngeri…
Îngerii erau lumina, îngerii erau căldura şi viaţa ce nu ar fi trebuit să aibă sfârşit…îngerii …îngerii trăiau prin faptul că iubeau…îngerii erau perfecţi. Ei nu ştiau să plângă, nu ştiau ce este aceea suferinţa sau ura sau durerea. Îngerii erau perfecţi prin faptul că ştiau şi simţeau iubirea chiar şi în cea mai mică şi mai nesemnificativă piatră de râu…dar ei iubeau şi pentru asta ei erau lumina solară care azi nu încalzeste nimic altceva decat pamântul…decat ţărâna uscata şi colbul de pe marginea drumului ce este purtat de vânt. Îngerii îşi meritau lumea lor…lumea viselor. Ei nu au plâns niciodată …şi nici nu mai au cum să o facă acum…acum e prea târziu…acum e tarziu, mult prea târziu pentru îngeri.
Dar sufletul înviase doar pentru câteva secunde, iar povestea despre îngeri trebuia să se termine, căci sufletul se întorsese în eternitate şi nu se ştie când va mai învia sau dacă va mai învia ca să mai vorbească despre îngeri…
Fiinţa tăcu din nou…Copilul atunci cuteză să întrebe ce s-a întâmplat cu îngerii.
Atunci se făcu noapte…fiinţa se preschimbă în ceva ciudat… ceva apocaliptic…Privirea îi devenise tot mai rece, părul mai negru şi mai răvăşit se întindea pe umeri…zâmbetul îi era acum rece şi demonic… braţele îi deveniseră parca mai lungi şi aveau o culoare ciudată, cadaverică…corpul parcă i se uscase. Cu toate astea undeva, în acel întuneric absolut, se vedea o lumina palidă ce încerca sa răzbată prin piatră şi prin suferinţă, prin moarte şi prin chin…era sufletul care înca nu murise…înca nu murise…
Şi copilul cuteza să repete întrebarea: “Şi îngerii…ce s-a întamplat cu îngerii?”.
Fiinţa se opri …privi copilul de parcă şi-ar fi privit propriul fiu murind în chinuri…zâmbi rece, atât de rece încat inima copilului aproape că încetase să batî…se apropie de urechea copilului şi îi şopti :“Apoi au apărut oamenii !”. Avea o respiraţie atât de rece, încât privirea copilului îngheţase şi odata cu ea şi inima acestuia…Şi cu ultimile puteri mai întrebă: “Dar îngerii …îngerii, unde sunt? “.
Fiinţa îşi desfăcu aripile negre, privi cu ochi de foc spre noapte şi spre întuneric…îşi întinse mâinile spre infern, îşi ucisese sufletul pentru totdeauna, privi spre copil…îşi luă puţin avânt şi pământul se cutremură… începu să zboare către nicăieri…
Şi copilul mai striga : “Şi îngerii…îngerii unde sunt ?“
Fiinţa a răspuns : “Îngerii au fost ucisi …au fost ucisi!“
Atunci copilul în toată inocenţa sa cuteză să întrebe cine a omorât îngerii.
Fiinţa îl privi pentru ultima oară …şi tot pentru ultima oara îi mai vorbi. Dar, vocea sa acum era de gheaţă şi totul în jurul său era întuneric. Doar ochii îi mai ardeau. Şi a răspuns :“ Îngerii au fost ucişi de oameni…îngerii au fost ucisi …acum exista doar demoni …doar demoni şi întuneric !“
Şi ecoul vorbelor sale îl mai putem auzi astăzi dacă stăm să ascultam marea şi pământul …îngerii au fost ucişi…
