luni, 29 decembrie 2008

In amintirea emotiei (VI)

Se ascunde în lumea captivă de ieri,
Se uită împrejur...nimic...nicăieri
Îşi vede doar paşii...atât i-a rămas
Şi vocea în noapte...dar fără glas.
Trezeşte o amintire,
O strânge la piept,
Se uită la ea…
Ce gest neînţelept!




Ridică privirea,
Se uită înapoi
Şi vede doar umbre
Prin ochii săi goi.
Încearcă şi lumea de mâine...final
Acelaşi sfârşit la fel de banal.
Acelaşi scenariu...de neînţeles
Aceleaşi emoţii...atât a ales.

Cerc vicios

Evoluţia umană presupune în teorie capacitatea de a acumula experienţa necesară în vederea mobilzării individului pentru a face faţă situaţiilor noi, imprevizibile pe care efemera existenţã o oferă sub forma incomensurabilă a hazardului. Teoria acceptată în unanimitate se loveşte de cele mai multe ori de barierele realităţii, de contraexemplul şi puterea acestuia. Astfel, individul în forma sa relativ pură trece din prima clipă prin experienţa despărţirii de mamă prin părăsirea mediului intrauterin, urmând ulterior calea existenţei. Evenimente, trăiri, instincte, ambiţii toate îşi pun amprenta asupra personalităţii umane şi toate îl determină să se întoarcă de fiecare dată la origine. Inocenţa de mult pierdută este regretată după inevitabila trezire la realitate. Sentimentele intense sunt negate mai târziu cu vehemenţă şi regretate o viaţă. Apare compromiterea socială, dorinţele de a place şi de a fi plăcut şi inevitabil dezamăgirile.
Pe de altă parte, se generalizează ipocrizia, care devine un stil de viaţă o condiţie a subzistenţei umane. Toţi dorim ceva pentru a-l obţine devenim ipocriţi, ca mai apoi să regretăm. Ceea ce are nuanţă de viciu este tocmai faptul că mereu se întâmplă acest lucru...fără reflecţii sau autocritici pertinente, fără evaluări de situaţii şi remedieri..pur şi simplu se întâmplă cu sau fără voia umanului.
Asemenea vanităţii, ipocrizia se învaţă de timpuriu, se dezvoltă cu maxim de potenţial şi se propagă dincolo de efemeritate. Ciudat pentru fiinţa umană este faptul că deşi a fost creată în scopuri nobile de către divinitate s-a compromis. Iar cel mai mare compromis pe care l-a făcut este întoarcerea permanentă la trecut. Acolo trăim majoritatea, acolo zâmbim, acolo plângem, acolo sperăm să fi fost alt fel, acolo în trecut dorim să îndreptăm o multitudine situaţii. Acolo în trecut ne chinuim să răspundem la întrebarea „dacă aş fi făcut alt fel cum ar fi fost?”. Dincolo de fazele negării aparente a trecutului trăim prin prisma lui.




Apare ca factor aleatoriu al existenţei şi prezentul pe care îl trăim asemenea unor narcomani cu rutină şi speranţa zilei viitorului de mâine. În prezent vrem, dorim suntem ambiţiosi, suntem învingători sau învinşi, suntem ceea ce dorim să fim pentru fracţiuni de secunde, suntem pentru câteva momente liberi să decidem pentru noi sau pentru ceilalţi. Prezentul este adrenalina care ne controlează existenţa care ne propulsează către altceva. Dar într-un final şi prezentul se tranformă în acel dominant trecut şi tot ce ne propunem devin întrebări ce lovesc unicitatea umană.
Viitorul este sublim sub aspectul viselor, este cel la care toţi speră. În viitor sunt proiectate lucrurile frumoase, în viitor sunt proiectate aşteptările, dorinţele şi tot ceea ce de multe ori face omul să fie mai bun. Acolo, în acest segment de timp zace în beatitudine omul. Este împăcat cu el şi de multe ori zâmbeşte fără motiv când îşi proiectează propriul viitor. Nu are condiţii, nu are limite..are doar libertatea de a visa pe care nimeni nu i-o poate sustrage pentru ca atunci omul este cu el însuşi.
De multe ori se ajunge la negarea viitorului, dar este numai o formă subtilă de ipocrizie pentru ca prin natura sa omul este un visător propulsat către aceasta dimensiune temporală de vanitate şi ipocrizie.
Deşi trece prin toate fazele temporale, deşi este plin de compromisuri omul râmâne sublim în esenţa sa. Nu este nimic mai frumos decât un om care zâmbeşte, nu este nimic mai tragic decât plânsul unui copil, nu este nimic mai deosebit decât privirea celorlaţi.

duminică, 28 decembrie 2008

In amintirea emotiei (V)


Văd o lumină…
Şi-aud un înger plângând…
E sufletul meu ce priveşte acum spre pământ…
Iar ochii-i sunt trişti cu pleoape căzute
Şi zâmbetu-i pur acum s-a schimbat.
Din aripi-i mai cade o rază spre lume
Căci el a visat un semn ce-atinge al lumii hotar
Dar, semnu-i doar praf…c-a lui Adonis dar,
Ce trece de suflet…se-neacă în mare,
Priveşte spre înger…zâmbeşte
Şi moare…
Iar îngerul crede…mai crede în el
Şi-aduce aminte de-o umbră…
Iar luna apune ca el sa răsară,
Să zboare dincolo de-al minţii hotar
Căci lacrimi vărsate-n zadar
Au fost şi vor fi în ochiu-i bizar
Ce azi vede lumea, iar mâine e viu
Şi liber să zboare iar.

Ingeri

Cândva …demult…atât de demult încât sufletul primordial al omului nu poate nici măcar să perceapă cea mai mica vibraţie de lumină de acolo…undeva…a existat o lume, şi…şi acea lume era lumea viselor. Ce frumoasa era !
Şi în acea lume locuiau îngerii! Era lumea lor perfectă, fără ură sau minciună, fără regrete sau durere…
Dacă te-ai fi întrebat ce culoare avea lumina în acea lume probabil că nimeni nu ar fi ştiut ce răspuns să iţi dea pentru că nimeni nu descoperise încă ce sunt culorile…şi atunci probabil că ţi-ar fi răspuns că pentru ei lumina doar există …fără pete de culoare, fără umbre, fără forme…pentru îngeri lumina pur şi simplu există. Şi ce era mai frumos, era faptul că ei iubeau acea lumină… şi o iubeau aşa cum era ea, în forma ei atât de curată şi perfectă… şi o iubeau fără să se întrebe de unde vine sau ce este ea cu adevărat…ei pur şi simplu puteau să o iubească la modul pur şi inocent asa cum numai îngerii ştiu să facă.
Te întrebi dacă acolo exista verdele ierbii, iţi voi spune că exista…şi, doamne, cât de verde era !...Şi pentru ei verdele însemna viaţă şi căldură şi speranţă şi iubire…Aş vrea să iţi aduci aminte de cât de verde era iarba atunci cand erai mic. Aş vrea să vezi boabele de rouă care se preling de pe frunze şi sunt pline de lumină…şi firele de iarbă se pleacă pentru ca lumina să ajungă mai jos de ele, ca în final să se aşeze pe muschiul înca verde al pământului…şi să se odihnească pentru eternitate.
Îmi aduc aminte şi de cer…Acum mă uit în ochii tăi de copil şi îmi dau seama ca îi întrecea … nici măcar ochii unui copil azi nu mai poartă lacrimile şi culoarea acelui cer…şi uneori îmi este dor de acel albastru…Iar noaptea se aprindeau acolo, sus, mii de lumini, iar noi ne jucam cu ele. Îmi plăcea să desenez cu stele !...Pe atunci stelele erau sufletele îngerilor ce urmau să se nască … şi noi desenam cu sufletele lor pe cer, iar din când în când se mai auzea un râset plin de inocenţă şi plin de viaţă undeva în apropierea unei grămezi de stele. Atunci ştiam ca un înger se năştea! Încerc şi acum să îmi imaginez frumuseţea unui înger abia născut…dar acum îmi e destul de greu…ştiu doar că un înger abia născut era lumină şi era frumos cum numai soarele diminetii ar putea să fie.
Ce frumos mirosea aerul atunci!...Era ca şi cum ai fi încercat să miroşi toţi trandafirii şi crinii şi lăcrămioarele şi… dar, acum nu mai sunt ca să le mirosi… oricum aerul avea parfumul a o mie de flori pe care ai încerca să le miroşi dintr-o dată. Şi aerul plin de parfum mai era uşor umed astfel încât în fiecare moment al vieţii îngerilor în lumea viselor el pătrundea adânc în sufletul lor şi parcă le imprima ceva din esenţa sa …
Când mă uit la cerul vostru atât de pustiu mi se face dor de luna de atunci…Avea chip de fecioară, cu ochii mari şi negrii, cu zâmbet stins…De fapt nu am văzut nicioadată luna să zâmbească aşa cum o faceau stelele sau soarele…Nu, ea nu zâmbea…şi nu a zâmbit niciodată…şi nici nu va mai zâmbi de acum încolo…ea era fecioara moartă a lumii ce urma să vină…ea era singura care ştia despre moarte, dar care nu ne-a povestit nimic despre ea pentru că şi luna, chiar dacă era ea atât de tristă tot timpul …şi luna atunci ne iubea…atunci…
Mi-ai vorbit despre lumină, despre verdele ierbii, cer şi stele, apoi mi-ai povestit despre lună, dar … despre îngeri nu mi-ai spus nimic .Povesteste-mi acum despre îngerii care trăiau în acea lume a viselor…
Se văzu un zâmbet plin de regret undeva pe chipul său…acum parcă regreta că începuse să povestească…apoi a închis ochii săi mari care abia se zăreau printre suviţele de păr negru ce cadeau în valuri pe umerii firavi şi totusi destul de bine conturaţi…




Undeva din întunericul în care stătea se auzi un oftat scurt…urmat de un zgomot destul de ciudat pentu acea fiinţă şi pentru copilul din faţa ei. Era asemănător cu zgomotul pe care îl face o picătură de apă ce se scurge de pe coloanele unei peşteri bătrâne după care se desprinde de pereţii reci şi se izbeşte cu putere de podeaua acesteia …Aşa s-a auzit şi atunci…Fiinţa a tresarit, iar copilul s-a dat cu doi paşi mai în spate. Apoi se făcu o liniste îngrozitor de apăsătoare …se auzeau doar bătăile unui suflet şi a unei inimi. Fiinţa privea în gol, privea undeva dincolo de întuneric, încerca să găsească fragmente de trecut, să le lege pentru ca să poată vorbi iarăşi copilului…Şi gândul său zbura, dar se lovea de o garmada de obstacole fizice, lucru care nu se mai întâmplase până atunci. Apoi, a încercat să-şi trimită sufletul în cautare de îngeri, de vise şi de lumea de altă dată. Şi sufletul după ce murise pentru o eternitate acum inviase pentru câteva secunde pentru a vorbi despre îngeri…
Fiinţa oftă prelung şi începu din nou să povestescă despre îngeri…
Îngerii erau lumina, îngerii erau căldura şi viaţa ce nu ar fi trebuit să aibă sfârşit…îngerii …îngerii trăiau prin faptul că iubeau…îngerii erau perfecţi. Ei nu ştiau să plângă, nu ştiau ce este aceea suferinţa sau ura sau durerea. Îngerii erau perfecţi prin faptul că ştiau şi simţeau iubirea chiar şi în cea mai mică şi mai nesemnificativă piatră de râu…dar ei iubeau şi pentru asta ei erau lumina solară care azi nu încalzeste nimic altceva decat pamântul…decat ţărâna uscata şi colbul de pe marginea drumului ce este purtat de vânt. Îngerii îşi meritau lumea lor…lumea viselor. Ei nu au plâns niciodată …şi nici nu mai au cum să o facă acum…acum e prea târziu…acum e tarziu, mult prea târziu pentru îngeri.
Dar sufletul înviase doar pentru câteva secunde, iar povestea despre îngeri trebuia să se termine, căci sufletul se întorsese în eternitate şi nu se ştie când va mai învia sau dacă va mai învia ca să mai vorbească despre îngeri…
Fiinţa tăcu din nou…Copilul atunci cuteză să întrebe ce s-a întâmplat cu îngerii.
Atunci se făcu noapte…fiinţa se preschimbă în ceva ciudat… ceva apocaliptic…Privirea îi devenise tot mai rece, părul mai negru şi mai răvăşit se întindea pe umeri…zâmbetul îi era acum rece şi demonic… braţele îi deveniseră parca mai lungi şi aveau o culoare ciudată, cadaverică…corpul parcă i se uscase. Cu toate astea undeva, în acel întuneric absolut, se vedea o lumina palidă ce încerca sa răzbată prin piatră şi prin suferinţă, prin moarte şi prin chin…era sufletul care înca nu murise…înca nu murise…
Şi copilul cuteza să repete întrebarea: “Şi îngerii…ce s-a întamplat cu îngerii?”.
Fiinţa se opri …privi copilul de parcă şi-ar fi privit propriul fiu murind în chinuri…zâmbi rece, atât de rece încat inima copilului aproape că încetase să batî…se apropie de urechea copilului şi îi şopti :“Apoi au apărut oamenii !”. Avea o respiraţie atât de rece, încât privirea copilului îngheţase şi odata cu ea şi inima acestuia…Şi cu ultimile puteri mai întrebă: “Dar îngerii …îngerii, unde sunt? “.
Fiinţa îşi desfăcu aripile negre, privi cu ochi de foc spre noapte şi spre întuneric…îşi întinse mâinile spre infern, îşi ucisese sufletul pentru totdeauna, privi spre copil…îşi luă puţin avânt şi pământul se cutremură… începu să zboare către nicăieri…
Şi copilul mai striga : “Şi îngerii…îngerii unde sunt ?“
Fiinţa a răspuns : “Îngerii au fost ucisi …au fost ucisi!“
Atunci copilul în toată inocenţa sa cuteză să întrebe cine a omorât îngerii.
Fiinţa îl privi pentru ultima oară …şi tot pentru ultima oara îi mai vorbi. Dar, vocea sa acum era de gheaţă şi totul în jurul său era întuneric. Doar ochii îi mai ardeau. Şi a răspuns :“ Îngerii au fost ucişi de oameni…îngerii au fost ucisi …acum exista doar demoni …doar demoni şi întuneric !“
Şi ecoul vorbelor sale îl mai putem auzi astăzi dacă stăm să ascultam marea şi pământul …îngerii au fost ucişi…

sâmbătă, 27 decembrie 2008

In amintirea emotiei (IV)

Visează…visează despre suflet
Şi cântă…ca orbul ce-a văzut lumina
Căci, urlă sufletul în tine de-atâta ură
Şi caută să se atârne de iubire
Dar,raza e rece şi candela stinsă
Şi omul se-ntoarce spre lumea atinsă
De lacrimi şi urlet şi vaiet în noapte.
Şi plânge la luna şi raza îl arde.





Se-nchină şi zeii, căci omul iar cade
În cântecul nopţii cu umbra întinsă
Spre câmpuri de mâini ca vor îndurare.
Dar mâna-i prea scurtă şi sufletul doare
Şi iar cade…clipa de disperare.
Căci, viaţa e scurtă şi el nu-nţelege
Că ochii se-nchid, iar inima moare
Şi sufletul e singura lui scăpare.
Şi-ajunge la lună… şi cade…
Si moare…

Ingeri si oameni


De câte ori ai privit ploaia în amurg şi gândurile au zburat undeva departe spre orizontul infinit de vise? De câte ori ai numărat stele în miez de noapte şi visele s-au tranformat în dorinţe ce s-au întors surâzătoare către tine atunci când viaţa îti rezerva un final deja bine determiant? De câte ori ai inspirat aer proaspăt în zorii zile, iar chipul trist ţi-a fost brazdat de raza abia trezită din visare? De câte ori ai călătorit pe aripi de înger acolo unde lumile nu mai au graniţe, iar sufletul nu mai e un concept abstract pe care să-l defineşti stric prin termeni şi metafore? De câte ori ţi-ai permis să fii liber, să râzi să plângi, să visezi, să zbori, să crezi, şi apoi să te trezeşti dimineaţa înconjurat de surâsete pure de copil?
Probabil că tot de atâtea ori în care după fiecare clipă de speranţă ţi-ai permis privilegiul de a-ţi ucide sufletul ca mai apoi să o iei de la capăt pentru o infinitate de alte vise! De ce oamenii sunt aşa de simplu de ucis, de ce visele lor nu se pot urca pe aripi de înger şi nu pot zbura acolo către lumi în care abolirea conştiinţei este doar un mic impediment pentru obţinerea speranţei!
Ne creem un crez absurd despre vise, despre lumea din jur pe care îl urcăm şi-l coborâm continuu pe muntele suferinţei cu îndârjire absurdă asemenea lui Sisif fără însă a ne impune cineva acest lucru! E ca o simplă acceptare tacită a condiţiei de om ce mişeleşte acceptă povara creată doar de dragul de a nu fi departe de umanitate.
Dar există umanitate sau este un alt concept creat cu scopul scuzării slăbiciunilor noastre? Câte scuze mai suntem capabili să inventăm până la acceptarea propriei noastre condiţii?
De ce am fost creaţi îngeri şi am decăzut dorind mai mult? Şi am devenit oameni....

In amintirea emotiei (III)

O camera goală, o lumină albă şi rece, un pat mort şi negru e tot ce am văzut într-o zi…să fi fost sufletul meu? Nu. Era sufletul altcuiva…dar al cui?

O rece-amintire se-ntinde în noapte
Şi umbra-i e demon şi cântecu-i chin
Mă-ntreb de ce luna e a nopţii Cezară
Şi plâng iar în taină şi razele-i simt
Sunt reci…şi mă doare…
Şi sper şi iar mor
Dar mor pentru o clipă
Căci mâine sunt viu.




Trăiesc o secundă…căci orele dor
Mi-e frică de viaţă
De porţi de granit
De ura ce-o simt…
Căci iar n-am urât
Căci iar am iubit
Am rece privirea…şi rece-i şi trupul
Dar sufletu-i cald, şi-l simt…
Doar îl simt.
Şi marea priveşte, Neptun mă-nconjoară,
Iar Zeus admiră al vieţii hotar
Şi-aşteaptă să moară un om…
C-apoi iară să nască o viaţă
Miseră-n coşmar.
Iar astrele plâng…şi plâng pentru demoni
Căci, zeii slăvesc al visului dar.
Iubeşte o viaţă…o noapte…o secundă
Şi lasă în urmă al nopţii hotar,
Căci ura e mare…iubirea e rece,
Doar luna e caldă şi curge în noapte
Şi raza e moartă şi visul e chin,
Pământul trăieşte…iar eu doar suspin…
Şi mor cu aripi de înger
Ce-n iad a căzut,
Ce-i negru şi slab,
Ce-n viaţă a crezut.