Jurnalul frustrarilor mele

Am început să scriu din dorința de a spune ceva și nu am reușit să o spun pe înțelesul tuturor. Am tăcut perioade de timp în ideea de a auzi un răspuns...și am auzit doar tăcerea urmată de alte lungi perioade de liniște apăsătoare pentru un om care dorește să fie auzit. Am început apoi să fac alegeri, dar am ales în principal pentru mine și asta  fost destul de mulțumitor cu tot egoismul ce îl denotă.

M-am gândit ulterior mai mult la alegeri, ale mele ale celorlalți...și nu mai vreau alte alegeri...vreau liniștea.

Am ajuns în momentul în care să nu vreau să mai fac nimic, să mă ghemuiesc într-un pat moale, într-o cameră semiobscură în care să patrundă aleatoriu lumina zilei. Să fie liniște și nimeni să nu mai ceară absolut nimic de la mine. Să îmi ascult gândurile, respirația, vislele, scârțăit de mobilă veche. Aș vrea de multe ori să îmi aud lacrimile curgând și să îmi placă această descărcare. Nu...nu înțeleg fericirea lucrurilor mărunte, nu am înteles-o cred niciodată sau dacă s-a întâmplat asta nu îmi mai amintesc. Nu cred în fericire, ci cred îmtr-o continuă luptă cu tine, cu ceilalți cu totul. M-am plictisit de soluțiile altora pe care trebuie să le aplici și nu mai vreau lucuri noi. Vreau să ma simt acasă, vreau să mă simt așa cum îmi place fără a testa experiențe sau a realiza ambițiile celorlalți.

Îmi vreau monotonia mea...așa cum și ceilalți își au monotonia lor din care nimeni nu încearcă să îi deranjeze. La mine trebuie să fie mereu altfel, trebuie să fac mereu cum vor ceilalți și să îmi împart timpul rămas între ce vreau eu și cum ar trebui să fie pentru alții. Eu pierd...

Aș vrea să scriu...dar nu mai am timp pentru gânduri de așternut pe hârtie, aș vrea să ascult muzica mea dar sunt prea obosită să o mai aleg, aș vrea să ies din ritmul și posibilitățile pe care mi le-am creat, aș vrea să nu mai vreau, aș vrea să visez dar mi se pare că nu am suficientă liniște, aș vrea să mă opresc dar ceva mă mână permanent, aș vrea și atunci când stau să fie doar atât...

De multe ori mi-am imaginat cum se termină totul...priveliștea unui oraș aglomerat undeva în miez de noapte, freamăt de zgomote nedeslușite și o mare de lumină artificială. Uneva prin gând o melodie linistită al lui Leonard Cohen, Alexandra is leaving. Apoi metalul rece și liniște..linistea mult dorită...sfârși iminent și implinire a celei mai importante dintre ambiții..găsirea de sine și liniștea.

M-am pierdut printre ceilalți și nu reușesc de mult timp să mă regăsesc. M-am pierdut în convenționalismul social pe care de altfel l-am urât din prima clipă când am început să înțeleg lumea. Adopt comportamente rigide, expresii sociale, ritualuri, priviri, gesturi, trăiri, chiar și vise...eu nu vreau să plec departe de unde mi-e locul...eu vreau să mă regăsesc aici...eu asta simt. Discurs patetic, dar eu nu vreau ceva mai bun decât ceea ce am, pentru că tot ce am îmi oferă confortul intrauterin și calmul. Nu vreau să plec nicăieri și nici să mai vin de undeva. Nu vreau să mai aștept oameni plecați și nimeni să nu mă mai aștepte, nu vreau grijile celorlați ...îmi e de ajuns că sunt.

Nu vreau să fac compromisuri peste compromisuri, să mă împart în cincisprezece, să fiu amabilă cu toți pentru că așa trebuie..pentru cine? Pentru alții? Dar pentru mine?? Pentru mine când va trebui???

Nu vreau să pierd și apoi să ma zbat din nou să mai câștig ceva ca unii să mă poată mângâia pe creștet ca pe un maidanez ascultător care a învățat să șadă.

Nu vreau să o iau de la început pentru că începuturile nu îmi mai plac.  Nu vreau să am inițiative pentru că de multe ori sunt inutile, sunt un fel de vise ce se sfărâmă la primele raze de soare, dispar pentru a lăsa ziua altora să curgă...a mea e doar noaptea când e cald și liniște și stelele pe care le-am ignorat de ceva vreme tac sau se ascund să nu le mai privesc pentru că au înteles și ele că nu mai am timp, că nu mai vreau să ascult povești și să botez vise cu nume fictive.

Mi-e greu să îmi mai doresc ceva pentru că stiu că va urma un alt travaliu pe care trebuie să îl duc la sfârșit de una singură însoțită doar de zâmbetul mulțumitor și încrederea că oricum aș fi reușit.

Nu vreau să mai creadă alții că pot...nu pot, nu vreau să mai pot. Am obosit de atâta putut și m-am acrit de tot ceea ce pot.

Si apoi ma regasesc si o iau de la capat...