Să încerci să schimbi lumea e ca şi cum te-ai fi luptat cu morile de vânt, ca şi cum ai fi un Don Quijote fără o iluzie în care ai putea din când in când să crezi.
Să încerci să te schimbi pe tine însuţi este o aberaţie în care încerci să te refugiezi atunci când lumea nu poate fi modificată.
Ai dori uneori să fii altcineva?
De ce? Nu te mulţumeste lumea? Sau nu te mulţumeşti tu? Cu ce nu te mulţumeşti?
Cu tine însuţi…
Ce ar fi de schimbat?
Pe tine.
De ce nu poţi?
Pentru că sunt părţi pe care le placi aşa cum sunt. Transcendenţa propriului tău suflet e un proces prea complicat, dar încerci.
Şi ce obţii?
Un imens nimic. Îţi creezi un castel de iluzii.
Ai încercat să intri în el?
Nu. Pentru că toata viaţa îl construieşti…Pui azi un cub de iluzii, mâine la fel…până ajungi la acel punct terminus al existenţei tale.
Dar când intrii în castel?
Niciodată…
Şi…şi atunci de ce îl construieşti? Doar ca să trăieşti? Şi reuseşti?
Puţin, câţiva ani.
Şi pentru ce atâta efort?
Ca să te simţi măcar într-o viaţă om.
Şi reuşeşti?
Uneori da, uneori nu, dar măcar ideea că trăieşti ca om câteva clipe îţi dă o anumita satisfacţie…miseră, dar există.
E chiar asa de rău să fii om?
Nu.
Atunci de ce eşti trist omule?
Pentru că sunt vulnerabil.
Vulnerabil…ce este acest lucru?
Un aspect al existenţei noastre.
Şi ce este existenţa?
“O absenţă între două inexistenţe.”
Adică?
Eşti viu dacă mori şi eşti mort dacă vei renaşte.
O…e complicat!
Ba nu, m-am obişnuit să fiu om.
Şi ce te face să fii om până la urmă?
Nu ştiu…poate faptul că din când în când iubesc…
Ce e iubirea?
Un ţel prea înalt pentru a fi atins.
Şi atunci cum poţi să spui că ştii ce e iubirea?
Nu ştiu ce e iubirea, dar trăiesc cu iluzia că o cunosc.
De ce e doar o iluzie?
Pentru că realitatea e diferită…lumea e rea şi cu toţii ne-am obişnuit să mimăm iubirea.
Şi vă prefaceţi bine?
Am reuşit să ne identificam cu ceea ce se numeşte pseudoiubire. Toţi pretindem a o cunoaşte şi nimeni nu ştie ce e cu adevărat. Toţi dorim să iubim, în realitate ne iubim doar pe noi înşine.
Deci sunteţi egoişti?
Suntem egoişti până la extrem, deşi pretindem altceva.
Ce pretindeţi?
Pretindem că suntem oameni.
Dar, ai dori sa mori fără să iubesti?
Oricum aşa se va întâmpla…aşa se întâmplă mereu.
Dar, eu vreau ca tu, omule, să iubeşti!
E prea greu şi pentru tine, suflet, dar pentru mine e şi mai greu.
De ce?
Ţi-am spus…pentru că suntem oameni.
Voi, oamenilor, sunteti răi?
Asta e o calitate a noastră…suntem toţi răi, existăm să fim răi.
Şi egoişti? Şi egocentrici?
Şi una şi cealaltă. Dar, vezi tu, suflet, ai început să mă plictiseşti, cred că trebuie să pleci şi să mă laşi şi pe mine sa mor până la existenţa cealaltă.
Bine, dar, să nu ma uiţi!
Hai pleacă odată!
Şi a plecat…şi omul, încă unul, a murit…
