Jurnalul frustrarilor mele

Am început să scriu din dorința de a spune ceva și nu am reușit să o spun pe înțelesul tuturor. Am tăcut perioade de timp în ideea de a auzi un răspuns...și am auzit doar tăcerea urmată de alte lungi perioade de liniște apăsătoare pentru un om care dorește să fie auzit. Am început apoi să fac alegeri, dar am ales în principal pentru mine și asta  fost destul de mulțumitor cu tot egoismul ce îl denotă.

M-am gândit ulterior mai mult la alegeri, ale mele ale celorlalți...și nu mai vreau alte alegeri...vreau liniștea.

Am ajuns în momentul în care să nu vreau să mai fac nimic, să mă ghemuiesc într-un pat moale, într-o cameră semiobscură în care să patrundă aleatoriu lumina zilei. Să fie liniște și nimeni să nu mai ceară absolut nimic de la mine. Să îmi ascult gândurile, respirația, vislele, scârțăit de mobilă veche. Aș vrea de multe ori să îmi aud lacrimile curgând și să îmi placă această descărcare. Nu...nu înțeleg fericirea lucrurilor mărunte, nu am înteles-o cred niciodată sau dacă s-a întâmplat asta nu îmi mai amintesc. Nu cred în fericire, ci cred îmtr-o continuă luptă cu tine, cu ceilalți cu totul. M-am plictisit de soluțiile altora pe care trebuie să le aplici și nu mai vreau lucuri noi. Vreau să ma simt acasă, vreau să mă simt așa cum îmi place fără a testa experiențe sau a realiza ambițiile celorlalți.

Îmi vreau monotonia mea...așa cum și ceilalți își au monotonia lor din care nimeni nu încearcă să îi deranjeze. La mine trebuie să fie mereu altfel, trebuie să fac mereu cum vor ceilalți și să îmi împart timpul rămas între ce vreau eu și cum ar trebui să fie pentru alții. Eu pierd...

Aș vrea să scriu...dar nu mai am timp pentru gânduri de așternut pe hârtie, aș vrea să ascult muzica mea dar sunt prea obosită să o mai aleg, aș vrea să ies din ritmul și posibilitățile pe care mi le-am creat, aș vrea să nu mai vreau, aș vrea să visez dar mi se pare că nu am suficientă liniște, aș vrea să mă opresc dar ceva mă mână permanent, aș vrea și atunci când stau să fie doar atât...

De multe ori mi-am imaginat cum se termină totul...priveliștea unui oraș aglomerat undeva în miez de noapte, freamăt de zgomote nedeslușite și o mare de lumină artificială. Uneva prin gând o melodie linistită al lui Leonard Cohen, Alexandra is leaving. Apoi metalul rece și liniște..linistea mult dorită...sfârși iminent și implinire a celei mai importante dintre ambiții..găsirea de sine și liniștea.

M-am pierdut printre ceilalți și nu reușesc de mult timp să mă regăsesc. M-am pierdut în convenționalismul social pe care de altfel l-am urât din prima clipă când am început să înțeleg lumea. Adopt comportamente rigide, expresii sociale, ritualuri, priviri, gesturi, trăiri, chiar și vise...eu nu vreau să plec departe de unde mi-e locul...eu vreau să mă regăsesc aici...eu asta simt. Discurs patetic, dar eu nu vreau ceva mai bun decât ceea ce am, pentru că tot ce am îmi oferă confortul intrauterin și calmul. Nu vreau să plec nicăieri și nici să mai vin de undeva. Nu vreau să mai aștept oameni plecați și nimeni să nu mă mai aștepte, nu vreau grijile celorlați ...îmi e de ajuns că sunt.

Nu vreau să fac compromisuri peste compromisuri, să mă împart în cincisprezece, să fiu amabilă cu toți pentru că așa trebuie..pentru cine? Pentru alții? Dar pentru mine?? Pentru mine când va trebui???

Nu vreau să pierd și apoi să ma zbat din nou să mai câștig ceva ca unii să mă poată mângâia pe creștet ca pe un maidanez ascultător care a învățat să șadă.

Nu vreau să o iau de la început pentru că începuturile nu îmi mai plac.  Nu vreau să am inițiative pentru că de multe ori sunt inutile, sunt un fel de vise ce se sfărâmă la primele raze de soare, dispar pentru a lăsa ziua altora să curgă...a mea e doar noaptea când e cald și liniște și stelele pe care le-am ignorat de ceva vreme tac sau se ascund să nu le mai privesc pentru că au înteles și ele că nu mai am timp, că nu mai vreau să ascult povești și să botez vise cu nume fictive.

Mi-e greu să îmi mai doresc ceva pentru că stiu că va urma un alt travaliu pe care trebuie să îl duc la sfârșit de una singură însoțită doar de zâmbetul mulțumitor și încrederea că oricum aș fi reușit.

Nu vreau să mai creadă alții că pot...nu pot, nu vreau să mai pot. Am obosit de atâta putut și m-am acrit de tot ceea ce pot.

Si apoi ma regasesc si o iau de la capat...

Sertarul cu vise

Destul de prafuit, cu o cheie veche si ruginita…asa se prezenta vechiul birou din mansarda. Bine ferecat cu incuietoare, paznic al unor lucuri ascuse sau pierdute in negura de vremi. Lacas sigur si de neatins, pastrator in tacere a catorva maruntisuri…a catorva vise.

Ratacind prin casa batrana s-a oprit in fata lui…l-a privit cu ochii mari si curiosi…a incercat sa il deschida…total esec prima oara…s-a chinuit …manutele mici abia ca puteau cuprinde cheia din fier, sa o rasuceasca… era deja un fel de vis. Dar a insistat…un scartait a anuntat reusita…a cazut, s-a ridicat si a tras de sertar.

Praf…a stranutat de cateva ori, apoi a inceput sa cotrobaie asiduu vrand sa simta parca succesul obtinut din plin.

Privirea s-a fixat obsesiv prima oara pe un trandafir uscat..pesemne fusese candva alb…acum era doar o stinsa imagine a frumusetii trecute…ca o marturie. L-a ridicat usor si l-a asezat in bataia luminii..il privea plina de fascinatie…si-a imaginat ca undeva, cu timp in urma, facuse pe cineva sa zambeasca inocent si cald, la fel cum se intampla cu ea acum. Razele luminoase se jucau printre petalele uscate…o pala de vant adiase …un pic mai puternic…petalele au cazut una cate una in jurul copilei..zambetul ii palise si incepuse sa le adune grabita ca sa formeze din nou floarea…efort zadarnic…un vis se naruise…

Cautarile copilei nu se oprisera insa aici…s-a inaltat usor pe varfuri, si-a facut curaj si a mai gasit un alt vis…o piatra mare, lucioasa si neagra…splendida...precum cele mai intunecate ganduri asezate artistic pe o panza sub forma unei opere de arta…s-a gandit ca reprezinta partea intunecata a cuiva…si-a imaginat povesti pline de misticism…zambea..a ridicat-o si pe aceasta in lumina razei de soare...ii admira luciul…se invartea cantand o melodie calda…din neatentie a scapat onixul pe podeaua camerei si piatra s-a transformat in fragmente lucioase..precum un vitraliu, fiecare lucind diferit in bataia soarelui. A incercat sa le stranga si pe aceastea..sa refaca piatra ce o fascinase cu ceva timp in urma, era ca un puzzle, iar copila prea mica pentru a fi capabila sa il rezolve…a privit cu dezamagire petalele albe si uscate si fragmentele de onix…si-a promis ca va fi mai atenta…cautatrea sa nu se oprise…inca un vis devenise trecut…

O ultima curiozitatea o mana sa mai scotoceasca in sertarul vechi …s-a intins si mai mult si a gasit o mica statueta din lemn reprezentand un lup pe o stanca…pornit parca in cautarea sinelui…liber sa cutreiere padurile, liber sa isi cheme semenii , liber sa aleaga…Acum povestea prinsese contur…elementele gasite se legau…trandafirul alb, piatra de onix si lupul faceau parte parca dintr-o veche legenda nescrisa….copila radea…si visa cu ochii deschisi…

Visarea ii este intrerupta brusc de scartaitul usii …o batrana cu privirea calda si blanda apare in prag…fetita tresare si scapa mica statueta pe jos…se fastaceste un pic, ridica privirea si spune timid:

“Le-am gasit pe toate acestea aici…imi pare rau…nu am vrut sa le stric…ale cui sunt? Si de ce era incuiat acest sertar? ”

Femeia o privi induiosata, se aseza in genunchi langa trandafir si piatra sparta…le ridica in palme…le privi cu nostalgie…si maigaie copila pe crestet…o saruta parinteste pe frunte…apoi i-a raspuns:

“Sunt visele mele de demult…le-am adunat pe toate in acest sertat ca sa nu uit de mine …apoi l-am inchis…candva tot ce doream era un trandafir alb, un onix si un lup…”