Se plimba prin oraşul pustiu încercând să-şi pună în ordine gândurile. Mergea fără sens, fără a se îndrepta către o destinaţie anume, iar peisajele urbane treceau pe lângă fiinţa sa fără noima. Vedea lumini şi umbre însoţite din când în când de zgomote de agitaţie. Nimic important…se pierdea în gânduri şi în sunetul monoton al muzicii banale care se auzea precum sunetul ruginit al metalului. Sunetul muzicii îi imprima un ritm ciudat aruncând fiinţa parcă undeva cu secole în urmă. Gândurile erau cele care nu dădeau linişte fiinţei…se mai întâlnise cu aceleaşi amitiri cu ceva vreme în urmă, dar le cam ignorase. De fiecare dată când nu îşi găsea linistea îi revenea mereu aceeşi amintire...şi de fiecare dată se agăţa de ea şi de fiecare dată îi zâmbea cu nostalgie de parcă ar fi văzut un film care o impresiona...dar nu era nimic altceva decât filmul unei experienţe personale.
Şi acum, acea amintire are miros de mare şi culoare de amurg scăldat în infinitul zării...şi acum îşi mai aminteşte că era puţin răcoare, că era obosită să mai dea importanţă lumii din jur şi că privea ca şi acum spre nicăieri şi nu îşi dorea decât puţină linişte. Orizontul îi alinta privirea cu început de stele, luna începuse să se ridice sălbatică şi rece undeva pe cerul roşiatic, iar tot ce simţea ea era doar o oboseală...care în acel cadru devenise uşor confortabilă.
Începuse să viseze şi atunci cu ochii deschişi la fel de fel de prostii puerile...pe atunci îi plăcea să facă asta...chiar mai punea şi ceva speranţe..i se parea amuzant..dar, asta a fost pe când mai credea în vise.
La un moment dat, meditaţia despre nimic i-a fost tulburată de o voce veselă...a ignorat-o preferând să se ascundă iar printre vise. Vocea era din ce în ce mai insistentă şi plină de veselie. Devenise deranjantă aşa că pentru o clipă a întrerupt activitatea sa, a acordat atenţie omului vesel care între timp luase un loc lângă fiinţa de atunci...l-a privit în toată veselia sa care devenise chiar molipsitoare...o facuse să zâmbească ironic timp de câteva secunde...apoi, o determinase să-i acorde şi atenţie...mai târziu a şi iubit omul vesel de lângă ea. Şi nu trecuse prea mult timp de când îl întâlnise...pornise totul de la un pariu...un pariu pus pe emoţii pe care fiinta l-a pierdut.
Nici acum nu ştie ce a iubit la omul de atunci...să fi fost nebunia şi pofta lui de viaţă, să fi fost independenţa, să fi fost ochii albaştrii...şi acum se mai întreabă. Dincolo de toate astea, a iubit sinceritatea lui...sinceritate ce nu a mai întâlnit-o la nici un om...siceritate ce învăluia toata fiinţa si era completă...era perfectă.
Nmai că, nimic atât de frumos nu ţine o veşnicie...aşa că, şi povestea de atunci şi-a găsit iminentul sfârşit. Fiinţa s-a închis şi s-a întors din nou printre amintiri. A reuşi însă să vadă...şi să ţină ochii deschişi...cu toate că nu a mai văzut niciodată acel om.
Şi-a adus aminte cu plăcere de povestea de atunci...îşi aduce aminte de fiecare dată atunci când, lumea i se pare prea apăsătoare. De parcă libertatea şi nebunia de atunci îi aminteşte că trebuie să nu uite că viaţa are un sens...
Şi acum, acea amintire are miros de mare şi culoare de amurg scăldat în infinitul zării...şi acum îşi mai aminteşte că era puţin răcoare, că era obosită să mai dea importanţă lumii din jur şi că privea ca şi acum spre nicăieri şi nu îşi dorea decât puţină linişte. Orizontul îi alinta privirea cu început de stele, luna începuse să se ridice sălbatică şi rece undeva pe cerul roşiatic, iar tot ce simţea ea era doar o oboseală...care în acel cadru devenise uşor confortabilă.
Începuse să viseze şi atunci cu ochii deschişi la fel de fel de prostii puerile...pe atunci îi plăcea să facă asta...chiar mai punea şi ceva speranţe..i se parea amuzant..dar, asta a fost pe când mai credea în vise.
La un moment dat, meditaţia despre nimic i-a fost tulburată de o voce veselă...a ignorat-o preferând să se ascundă iar printre vise. Vocea era din ce în ce mai insistentă şi plină de veselie. Devenise deranjantă aşa că pentru o clipă a întrerupt activitatea sa, a acordat atenţie omului vesel care între timp luase un loc lângă fiinţa de atunci...l-a privit în toată veselia sa care devenise chiar molipsitoare...o facuse să zâmbească ironic timp de câteva secunde...apoi, o determinase să-i acorde şi atenţie...mai târziu a şi iubit omul vesel de lângă ea. Şi nu trecuse prea mult timp de când îl întâlnise...pornise totul de la un pariu...un pariu pus pe emoţii pe care fiinta l-a pierdut.
Nici acum nu ştie ce a iubit la omul de atunci...să fi fost nebunia şi pofta lui de viaţă, să fi fost independenţa, să fi fost ochii albaştrii...şi acum se mai întreabă. Dincolo de toate astea, a iubit sinceritatea lui...sinceritate ce nu a mai întâlnit-o la nici un om...siceritate ce învăluia toata fiinţa si era completă...era perfectă.
Nmai că, nimic atât de frumos nu ţine o veşnicie...aşa că, şi povestea de atunci şi-a găsit iminentul sfârşit. Fiinţa s-a închis şi s-a întors din nou printre amintiri. A reuşi însă să vadă...şi să ţină ochii deschişi...cu toate că nu a mai văzut niciodată acel om.
Şi-a adus aminte cu plăcere de povestea de atunci...îşi aduce aminte de fiecare dată atunci când, lumea i se pare prea apăsătoare. De parcă libertatea şi nebunia de atunci îi aminteşte că trebuie să nu uite că viaţa are un sens...
