A trecut ceva timp...

A trecut ceva timp de când ne ştim...să fi trecut 8 ani sau poate mai bine, să fi trecut chiar şi mult mai mult, aproape un sfert din viaţă şi încă ne mai ştim. Am crescut împreună şi am învăţat să ne urâm şi apoi printre prostii inocente să o luăm de fiecare dată de la un alt început, care de altfel, nu făcea decât să mai pună o continuare către un acel undeva pe care nimeni nu îl ştie. Au venit oameni noi, au şi plecat, dar noi am rămas aceeaşi ca acum mulţi ani. Ne-am pierdut printre discuţii interminabile despre nimic, apoi ne-am regăsit numărând stele la „monument” şi ne-am încălzit cu cântec de chitară în nopţi calde de vară când fiecare răcnea din toţi plamânii versuri numai de el ştiute, acompaniaţi de linişte de apă şi foşnet de sălcii. Am râs cu poftă de fiecare dintre noi şi am plâns atunci când a durut şi când am fost învinşi, am creat scenarii de fericire şi am rupt bucăţi de realitate pe care le-am ascuns în buzunare pline de tutun din ţigări cumpărate la bucată.
Am izbucnit plini de mânie când ni se parea ca nimic nu este corect şi ne-am liniştit când unul dintre noi a spus „noi să fim sănătoşi”. Am stăpânit lumea cu visele noastre şi ne-am decis în mod inconştient că ne aparţinem, indiferent de distanţă sau timp am rămas aceeaşi ca la început.
A trecut ceva timp de atunci, a trecut timp de când suntem tot aceeaşi, chiar dacă anii au pus fire albe sau câteva urme pe chip încă mai avem puterea să visă şi să fim liberi, pentru că aşa am crescut şi pentru că aşa ne-am educat.
Mai numărăm şi acum stele, mai fugărim şi acum himerele copilăriei şi chiar şi acum tot ne mai încântă ideea că într-o zi ne vom face noi mari şi o să avem un loc în care să ne adunăm cu toţii şi să depănăm amintiri cu şi despre ceea ce timpul a permis să se întâmple.
Poate că uneori ne plictiseam unii de alţii şi căutam o altă lume, căutam normalitatea vârstei celorlalţi, căutam să spunem „GATA” până aici a fost, ca mai apoi, să ne reîntoarcem iar la timpul în care ne-am cunoscut, la timpul în care am crescut împreună şi la timpul în care am devenit.
A trecut ceva timp de când ne-am cunoscut şi încă suntem noi, puţin mai mari dar încă ne mai avem...pe noi.

Efemer

O pală de efemeritate atinge obrazul diafan al unei fiinţe cu privirea aţintiţă spre un orizont brăzdat de prea multe vise sfărâmate de firul de nisip din clepsidra timpului. Înţelesese de multă vreme că rostul îi este undeva departe de tot de a însemnat plimbarea scurtă prin a sa existenţă. Grimasa de fericire încă mai stăruia pe chipul obosit. Îi conferea un şarm aparte în combinaţie cu ochii mari şi privirea veşnic limpede. A privit totul de fiecare dată din acelaşi loc pe care şi-l alesese cu o intuiţie copilarească. A înţeles că efemeritatea mână existenţa către culmi ale disperării de a trăi pentru sine. A priceput că o clipă poate oferi mai multă fericire dacă este trăită în deplinatatea libertăţii fiinţei. A regretat zidurile ridicate împrejurul său, dar s-a mulţumit mai de fiecare dată cu privirile fugare aruncate de după creaţia sa sigură. Le-ar fi părăsit pentru un motiv bun şi mai ales pentru un motiv menit să dureze. Momentan prefera să se complacă sau să pretindă a face câte ceva nou din dorinţa de a evita auspiciile rutinei.



Zilele urmau să curgă oricum în chip monoton şi pretictibil. Acceptase... Uneori îşi dorea cu ardoare schimbarea şi noul. Privea în jur şi căuta pârghii de susţinere. Preţ de câteva momente le găsea, apoi cu zâmbet fals şi împăciuitor le redădea libertatea. Se juca cu voia sorţii în pofida riscurilor care nu încetau să apară. Riscuri care îi satisfăceau uneori doar o curiozitate morbidă, alteori îi confereau posibilitatea de a îşi dezvolta tehnici noi de evitare.
Totul se petrece ca într-un carusel colorat dintr-un bâlci organizat cu prilejul unui eveniment păgân.

De cate ori...

De câte ori te-ai oprit în mijlocul drumului pe care l-ai parcurs zilnic pentru a privi pentru o clipă lumea care se înfăţişează tăcută în liniştea nopţii?
De câte ori ai privit ploaia şi ai simţit vântul gonind frunzele uscate de pe marginea drumului?
De câte ori ai admirat cer de stele în nopţi lungi şi calde de vară sperând că aceea va fi noapte în care îţi vei mai pune o dorinţă?
De câte ori ai adormit cu un zâmbet pe buze şi cu multumirea unei zi pline?
De câte ori ai râs cu lacrimi pentru clipa de fericire după care ai tânjit mult timp apoi?
De câte ori ai fost tu fără cea ai mică teamă de vulnerabilitate?
De câte ori ai simţit fericirea revederii şi ai condus asteptând-o pe următoarea?
De câte ori ai simţit căldura omului de lângă tine?
De câte ori i-ai simţit răceala şi neputinţa?
De câte ori ai visat alături de cineva şi ai făcut promisiuni ce trebuiau să dureze o veşnicie?
De câte ori ai dat şi ai primit pe măsura?
De câte ori ai sperat că ceva este etern?
De câte ori ţi-ai dorit să te trezeşi în aromă de cafea proaspăt făcută şi miresme de flori de câmp?
De câte ori ai pornit la drum fără să îi cunoşti finalul?
De câte ori ţi-ai dorit un alt început sau un alt final?

Senzatii

Am fost înzestraţi cu simţuri...am reuşit prin eforturi minime să ignorăm multă informaţie care ne poate parveni prin intermediul lor. Privim o nuanţă şi este doar o simplă observaţie rece şi fără semnificaţie catalogată printr-o evaluare rapidă „place sau nu”. Am uitat să facem asocieri şi uneori să ne lăsăm purtaţi de val prin lumea culorilor, a sunetelor, a parfumurilor.
Ce poate spune o culoare, un miros, un ton al vocii special despre o persoană...uităm să privim semnificaţiile, uităm să ascultăm.
Am privit într-o noapte de toamnă târzie cerul ... am admirat clipe în şir stelele care se răsfirau undeva deasupra lumii tăcute. Aerul era destul de rece şi puţin înţepător, lumina era difuză şi cădea peste toată nemişcarea. Era plăcut să priveşti peisajul atât de lipsit de mişcare, atât de liniştit şi atât de al meu. Dar, m-am gândit în tot acest egoism de moment, că undeva, prin lumea asta, e posibil să mai existe cel puţin o persoană care să fugarească gânduri în noapte. Era un sentiment cald, de parcă aş fi împărtăşit aceeaşi experienţă cu cineva care înţelege.
Mi-am adus aminte de mare şi parcă toată acea tăcere fusese spartă de sunetul sacadat de val lovit la ţărm...îi simţem prin acel aer rece mirosul sărat şi intens...
Aud păsările de noapte care se împotrivesc tăcerii...



Simt răcoarea nopţii cum îmi atinge uşor pielea şi o dezmiardă, vântul începe să se joace cu părul, lasându-mă să fiu din nou copilă naivă.
Întind mâna uşor prin neant şi ating un chip...întâi tâmpla care este umedă şi rece, las să alunece atingerea pe obraz...pe buze...sunt calde şi catifelate. Mă apropii şi simt sofisticat miros de mosc...inspir adânc şi păstrez miresma pentru mine câteva clipe.
Am răsfirat degetele lungi şi le-am trecut prin părul neted ..mirosea a mare...
O pală de vânt a adiat..a lovit himera...şi a împraştiat-o într-o infinitate de stropi...mi-au atins uşor chipul şi a dispărut în noapte...la fel şi visarea mea.

Dor de casa...

Am încercat să ma abţin în a comenta în veun fel răutacios oamenii cunoscuţi în ultima perioadă. Puşi în acelaşi loc, chiar şi cu mine printre ei, ia naştere un tablou pitoresc pe care dacă l-ar fi vazut un ironic sau un cinic ar crea o altă „Comedie umană”.
Tipologia umană variată are un „mare” scop existenţial, acela de a se afirma. Şi cu eforturi considerabile încearcă să îşi atingă acest ţel. Situaţia este de un patetism rar întâlnit cu nuanţe de ipocrizie, prostie şi nu în ultimă instanţă plin de ambiţie.
Oameni cu pretenţii de maturi încearcă să se înşele unii pe alţii, să creeze alianţe şi să dărâme lideri de carton.
Valorile, care au existat probabil până la un moment dat, au dispărut complet, spiritul de turmă este omniprezent şi măcinaţi de dorinţe ascunse şi frustrări multiple vor afirmarea, vor puterea, vor să demonstreze că sunt cineva într-un mediu în care valoarea sau respectul sunt echivalente cu utopia. Guvernează puterea celor ce stăpânesc fortăreaţa, restul doar sunt...şi atât.
Acum îmi este dor de casă şi de oamenii pe care îi cunosc mai mult decât orice. Îmi este dor şi de mare...



Sunt nevoită să privesc un peisaj de care îmi este silă...un mediu în care nu am ce căuta...un mediu în care esti redus la stadiul instinctinctual de supravieţuire.
Poate că aşa învăţăm să îi apreciem mai mult pe ei care sunt cu adevăraţi importanţi, pe cei care au valoare umană, principii şi multă demnitate.
Îmi este dor să să îi văd dincolo de tehnologie, îmi este dor să râd şi să îi simt aproape, îmi este dor de sinceritatea şi zâmbetele lor, îmi este dor să îi simt şi să fiu liberă tot timpul nu numai seară când am şansa să vagabondez nestingherită în lumea virtuală.
Număr clipe până la întoarcere şi ma îmbăt cu sintagma „ au mai rămas...”.
Îmi este dor de tot, de toţi şi de acasă...

La un pahar de vin...

Zi de octombrie, cu ploaie măruntă şi cer plumburiu. Un aer răcoros îmbrăţişa tot oraşul şi îi conferea o atmosfera apăsătoare. Mergea cu paşi repezi, încercând parcă să se ascundă de acea ploaia rece, fără sfârşit.
Acasă, în sfârşit ajunsese acasă. A răsucit cheia, a deschis uşa şi a intrat. Puţină forfotă tulbură liniştea casei sale. S-a apropiat ca de obicei vesel de ea. Acelaşi suflet de ani de zile o astepta tăcut în casă. Şi-a dezmorţit prin mişcări leneşe oasele bătrâne, şi a venit cu paşi grei aşteptând recompensa pentru devotamentul de atâta vreme. Nu era nimeni altcineva decât căţeaua sa. Era singura care o aştepta de fiecare dată acasă...Era singurul suflet din preajmă care nu plecase nicăieri şi pe care nu trebuia să îl aştepte să vină de undeva.
I-a zâmbit, a mângâiat-o jucăuş, apoi a început să îşi vadă de alte treburi.
Prieteni are suficient de mulţi, însă o parte dintre ei sunt plecaţi, alţii însă deja s-au asezat pe la casele lor...după cum e obiceiul.
Ea a rămas în locul pe care l-a considerat acasă. A fost alegerea ei pentru care unii au judecat-o, iar alţii i-au spus că se pedepseşte. Oricum, acum contează prea puţin acest lucru, a fost alegerea ei cu toate consecinţele conştientizate şi asumate. Acum nu mai are nici timp ş nici chef să îşi mai piardă timpul regretând. I-au rămas clipele de bucurie ale celor dragi, trăieşte prin prisma lor şi îi este mai mult decât suficient. Teoretic are aproape tot ce îşi doreşte, practic ignoră lipsurile, dar important e ca şi-a găsit liniştea pe care şi-o dorea. Cândva a visat la o viaţă normală, dar probabil că fusese prea mult de cerut sau nu i s-a cuvenit, aşa că renunţase la idee.
Întreaga rutină i-a fost tuburată de sunetul telefonului.
Număr necunoscut...răspunde...
„Da vă rog, cu cine am onoarea?”
„Cu Răzvan!” răspunse o voce veselă.
Era deja plictisită de cei care sunau doar că mai greşiseră un număr şi începuse să devină uşor enervată.
„Răzvan şi mai cum, dacă nu e cu supărare?”
„Tu mă ştiai doar de Răzvan, încă din studenţie...”
Pentru câteva fracţiuni de secundă se blocase...încerca să caute cuvinte chiar şi absurde pe care să le spună fără o coerenţă anume, dar tot ce a putut ieşi din această stăruinţă a sa, a fost un lung „a”.
Se auzea un râset inocent şi cald. „Te-ai blocat?” şi continua să râdă.
Da...se blocase...trăise ani în şir cu fantezia revederii acelei persoane, când îi era greu la el se gândea şi căpăta forţa din trecut şi motivaţia pe care o avusese cu ani în urmă. Clipele de nostalgie, speranţele, scenele revederii toate se perindau prin faţa ochilor...era fericită că a auzit după ataţia ani acea voce. Începuse să lege câteva cuvinte...fără o logică prea solidă, începuse să întrebe lucruri absurde, dorea să ştie tot, dorea să recupereze timpul ce trecuse în toată acea tăcere.



El continua doar să se amuze de stângăcia ei şi de efortul pe care îl depunea în a prelungi conversaţia, de parcă se agăţa de trecutul din facultate.
După atâta timp îl auzise...după atâta timp putea vorbi cu altcineva în afară de ai săi prieteni liberă, fără să i se ceară să fie în vreun anume fel sau să facă o anumită impresie. Se simţea în largul său.
„Trec pe la tine să văd cum mai esti!”...şi sunase ca o muzică pentru urechile sale.
Se pregătise pentru importanta vizită.
În casă mirosea discret a mosc, prin lumina difuză vibra o muzică de jazz, iar pe masa joasă era aşezată o sticlă de vin şi două pahare. Atât, a vrut ca totul să fie cât mai simplu cu putinţă pentru că timpul acordat conversaţiei era cel mai important.
În sfârşi venise...jubila, iar ochii albaştrii erau la fel de senini şi plin de viaţă ca atunci când îl văzuse prima oară.
A desfăcut sticla de vin, i-a simţit mai întâi parfumul delicat, apoi a turnat câte puţin în cele două pahare. A degustat şi s-a lăsat îmbătată de acel buchet rafinat. Era atât de caldă toată ambianţa încât nu ar mai fi vrut ca timpul să pornească din nou la galop printre ani.
A umplut apoi paharele şi au vorbit...au vorbit despre tot timpul ce l-au pierdut fugărind fantasme de viaţă...au vorbit despre vise, despre oameni, despre clipe de fericire şi despre tristeţe, despre ei au vorbit şi despre ceilalţi...au zâmbit şi suspinat împreună..până târziu în noapte.
Deodată se auzi telefonul. Răspunde: „Hai salut!”
„Ce faci? Te bagi la o plimbare mai pe seară?”
“Mă bag!”răspunse ea având un zâmbet melancolic pe chip.
Visase şi de data asta.
Cine e Răzvan?
E trecut...

Retrograd...

Imagini despre propiriai vitaţa se perindau haotic prin minte. Căuta în neştire un punct de la care ar putea să ia totul de la capăt. În zadar îl căuta. Motivaţia trecută nu o mai ajuta să îşi găsească resursele acum. Vremuri schimbate, priorităţi diferite, oameni preschimbaţi în zâmbete altruiste, parcă pozând pentru icoane cu sfinţi. Nimic de care ar putea să se lege, nimic de la care ar putea să înceapă să clădească aşa cum făcuse. Doar stări confuze de moment şi val nuanţat de convenţionalism...
Obişnuia, în momentele de singurătate, să privescă cerul în căutarea unei anumite stele. Lucea pentru ea în fiecare noapte acolo sus şi îi aducea aminte de trecut. Era confidentul său căruia îi mulţumea uneori că o ascultă şi termina zâmbind pueril către cer.
Se întorsese şi acum la capăt de drum...stătea la început de cărare fără să ştie care îi va fi drumul.

Cuvinte printre imagini - stranger

Cuvinte printre imagini - sorrow

Cuvinte printre imagini - solitude

Cuvinte printre imagini - patience

Cuvinte printre imagini - pain

Cuvinte printre imagini - music

Cuvinte printre imagini - love

Cuvinte printre imagini - innocence

Cuvinte printre imagini - friendship

Cuvinte printre imagini - divine

Cuvinte printre imagini - compassion

Cuvinte printre imagini - best friends

Doar imagini II

Doar imagini

Luam

Ţi-am luat o clipă de fericire pentru a umple golul din mine, am să trec şi mâine pentru acelaşi lucru, apoi...apoi, văd când voi mai trece, există această posibilitate, dar nu îţi garantez cu nimic că se va întâmpla în această existenţă. Oricum, este cert fapul că în timp vei rămâne o amintire...A întors spatele şi a plecat...
Linişte...câteva gânduri răzleţe...predictibil....
A zâmbit.

Catren absurd...

Catren absurd, neînţeles de unii,
Creion tocit de urme pe hârtie,
Visare în noapte de nostalgie,
Cărarea către infinit şi înapoi.
Lumina soarelui de dinaintea serii,
Şi voci stridente aţipite-acum.
Se-adună toate într-un dans nebun



Şi inconjoară urma de fiinţă ştearsă.
Timp...acelaşi reîntors din drum
Fărâmă de visare, chip de înger
O stea cazândă-n mare şi apus.

Tu cine esti?

Tu cine eşti? Mă întreba de multe ori conştiinţa. O ignoram ascultând freamătul unui oraş prea îmbatrânit şi prea plictisit de trecerea timpului.
Aceeaşi întrebare însă revenea obsesiv, iar vocea interioară se răstea obraznic la ea, încercând să o determine să tacă pentru totdeauna.
Tu cine eşti azi? Dar mâine ce vei fi? Ce devii şi unde te îndrepţi? Povara cui o porţi şi visele cui le vinzi? Pe cine amăgeşti şi alături de cine speri? Te pedepseşi şi unde ţi-ai trădat ultima oară sufletul? Mai speri sau deja îmbrăţişezi resemnarea?
Tu cine eşti?
Tăcere...




Apoi, doar un răspuns sec...crezi că mai ştiu?
Am încercat să mă regăsesc...e timpul prea scurt, atunci m-am resemnat, dar mai ascund speranţa acceptării şi răbdarea ce mi se cuvine. Le vreau pentru că am dat, mi se cuvin pentru că este un schimb corect...prostii. Şi apoi, a urmat un zâmbet plin de melancolie...visa...visa la ce a mai rămas din fiinţa de demult. De multe ori şi-a dorit să nu renunţe la ceea ce a fost cândva, însă a trebuit să aleagă şi într-un final a devenit...a devenit ceea ce nici acum nu poate realiza.
Şi-a dorit căldura altora, acum priveşte de departe, de peste ceasuri învechite ceea ce nu a avut, tânjeşte, urăşte se uita în jur şi strigă spre nicăieri că nu este corect. Se uită în jur, ca de obicei e doar tăcere...
Îşi permite libertatea de a zâmbi şi încă mai are puterea de a oferi, iar trocul este simplu un zâmbet străin pentru fericirea sa de câteva clipe. Atât îi este suficient pentru a continua să se avânte în tenebrele şi nevoile altora. Din când în când cere un motiv, un schimb corect, un scop de moment, un avânt nestins de setea de a afla cine este.
S-a obişnuit să pretindă, nici nu mai ştie dacă asta a devenit sau doar acceptă un joc morbid cu propria conştiinţă. Caută să se regăsească, uneori oboseşte, renunţă, ca apoi să reînceapă joaca din nou cu propria sa fiinţă.
Amestec de emoţii şi raţiune, de vise şi resemnări...amestec de contraste...oare asta este? Extremele şi le-a făcut aliaţi.
Tu cine eşti? Obsesiv revine aceeaşi întrebare...
Răspunsul...şi l-a ascuns printre sertarele de amintiri acoperite de colbul uitării...nici măcăr nu mai vrea să ştie cine este...ştie că uneori este cea de care alţii au nevoie...după care va pleca zâmbind melancolic lumii din jurul său, aceeptând ceea ce devine...mereu altcineva.

M-am regasit printre cuvinte

Vorbe, multe vorbe, vorbe despre fericire, vorbe despre tristeţe, vorbe despre oameni şi despre lucruri, vorbe despre nostalgii, regrete şi extaz...un cumul de vorbe. Trec şi se opresc undeva dincolo de fiinţa mea...Le ascult, îmi face placere să le aud şi de multe ori să şi răspund la ele. Le-am ascultat de când mă ştiu şi încă nu m-am plictisit să le am mereu în prejma mea. Uneori sunt doar o înşiruire fără sens, alteori sunt calde şi sincere şi multe sunt doar sunete ce dau muzicalitate spiritului meu uşor timid.




Mă regăsesc printre cuvinte...în ele stă linistea mea...în vorbele mele şi ale altora. Este universul cu care pictez pe o pânză invizibilă a existenţei şi îmi dau libertatea de a zburda dincolo de concret.

Devenim...

Cu sau fără voinţa noastră anii trec peste noi şi fiecare fir de nisip aparţinând clepsidrei timpului de asează nestingherit undeva pe tot ceea ce reprezentăm noi, trecut, prezent şi viitor. Normalitatea prezentului devine exact ceea ce nu ne-am dorit niciodată, visele suferă transormări şi adaptează omul la ce trebuie să fie azi. Bruma de vise devine nostalgie şi resemnare, mai apar din când în când zvâcniri de vitalitate, dar şi acealea se sting sub auspiciul convenţionalismului. Cu sau fără noi, ca direcţi paticipanţi, vitaţa îşi urmează cursul, acelaşi de o etenitate şi care va dura cam tot atât de mult. Încercăm să ne împotrivim destinului, încercăm să creem momente din trecut într-un mod forţat şi ne este greu să acceptăm că şi noi la fel ca şi cei ce sunt în jurul nostru devenim...



Devenim mai blazaţi, mai goi, mai singuri. Strălucirea se pierde în mulţine, nevoi şi drame şi tot ceea ce ne oferea farmecul de demult se pierde printre ceilalţi. De multe ori regretăm şi ce este mai grav este că ne regretăm pe noi. Constientizăm că totul în jurul nostru moare şi renaste în afară de suflet. Sufletul are linie bine stabilită şi nu există renaştere...el e copil şi se joacă, apoi trece prin momente de adolescenţă când e plin de vitalitate, şi spera şi visează şi planifică şi toată lumea îi aparţine. La maturitatea începe să se devină singur, priveşte în jur, se chinuieşte pentru mai mult, dar valorile sunt complet diferite, devine închis în propriile sale vise, devine convenţional şi social, undeva aproape de banal. Simultan cu sufletul oamenii sunt obosiţi să mai lupte pentru mai mult, devin banali şi se bucură de această stare aşteptând doar un final.

Blind...

Se plimba prin oraşul pustiu încercând să-şi pună în ordine gândurile. Mergea fără sens, fără a se îndrepta către o destinaţie anume, iar peisajele urbane treceau pe lângă fiinţa sa fără noima. Vedea lumini şi umbre însoţite din când în când de zgomote de agitaţie. Nimic important…se pierdea în gânduri şi în sunetul monoton al muzicii banale care se auzea precum sunetul ruginit al metalului. Sunetul muzicii îi imprima un ritm ciudat aruncând fiinţa parcă undeva cu secole în urmă. Gândurile erau cele care nu dădeau linişte fiinţei…se mai întâlnise cu aceleaşi amitiri cu ceva vreme în urmă, dar le cam ignorase. De fiecare dată când nu îşi găsea linistea îi revenea mereu aceeşi amintire...şi de fiecare dată se agăţa de ea şi de fiecare dată îi zâmbea cu nostalgie de parcă ar fi văzut un film care o impresiona...dar nu era nimic altceva decât filmul unei experienţe personale.
Şi acum, acea amintire are miros de mare şi culoare de amurg scăldat în infinitul zării...şi acum îşi mai aminteşte că era puţin răcoare, că era obosită să mai dea importanţă lumii din jur şi că privea ca şi acum spre nicăieri şi nu îşi dorea decât puţină linişte. Orizontul îi alinta privirea cu început de stele, luna începuse să se ridice sălbatică şi rece undeva pe cerul roşiatic, iar tot ce simţea ea era doar o oboseală...care în acel cadru devenise uşor confortabilă.
Începuse să viseze şi atunci cu ochii deschişi la fel de fel de prostii puerile...pe atunci îi plăcea să facă asta...chiar mai punea şi ceva speranţe..i se parea amuzant..dar, asta a fost pe când mai credea în vise.



La un moment dat, meditaţia despre nimic i-a fost tulburată de o voce veselă...a ignorat-o preferând să se ascundă iar printre vise. Vocea era din ce în ce mai insistentă şi plină de veselie. Devenise deranjantă aşa că pentru o clipă a întrerupt activitatea sa, a acordat atenţie omului vesel care între timp luase un loc lângă fiinţa de atunci...l-a privit în toată veselia sa care devenise chiar molipsitoare...o facuse să zâmbească ironic timp de câteva secunde...apoi, o determinase să-i acorde şi atenţie...mai târziu a şi iubit omul vesel de lângă ea. Şi nu trecuse prea mult timp de când îl întâlnise...pornise totul de la un pariu...un pariu pus pe emoţii pe care fiinta l-a pierdut.
Nici acum nu ştie ce a iubit la omul de atunci...să fi fost nebunia şi pofta lui de viaţă, să fi fost independenţa, să fi fost ochii albaştrii...şi acum se mai întreabă. Dincolo de toate astea, a iubit sinceritatea lui...sinceritate ce nu a mai întâlnit-o la nici un om...siceritate ce învăluia toata fiinţa si era completă...era perfectă.
Nmai că, nimic atât de frumos nu ţine o veşnicie...aşa că, şi povestea de atunci şi-a găsit iminentul sfârşit. Fiinţa s-a închis şi s-a întors din nou printre amintiri. A reuşi însă să vadă...şi să ţină ochii deschişi...cu toate că nu a mai văzut niciodată acel om.
Şi-a adus aminte cu plăcere de povestea de atunci...îşi aduce aminte de fiecare dată atunci când, lumea i se pare prea apăsătoare. De parcă libertatea şi nebunia de atunci îi aminteşte că trebuie să nu uite că viaţa are un sens...

Oferta lipsa...

Ne-am obişnuit să fim pretenţioşi, ne-am obişnuit să cerem lucruri peste putinţa posibilităţilor de a oferi ale celorlalţi, ne place să fim egoişi şi să luăm fără a avea pe deplin acest drept. De foarte multe ori ne înconjurăm de sintagma „atunci era alt fel”. Ne îngropăm în dezamăgiri cotidiene şi avem tendinţa să credem că ceilalţi trebuie să se simtă obligaţi să ne ridice la rangul de eroi sociali. Ne dorim confort, ne dorim fericirea, ne dorim libertatea şi mai mult decât atât ne dorim o viaţă aproape perfectă, dar poate ne-o clădesc alţii.
Pe de altă parte, situaţia se prezintă cam aşa: dorim libertatea noastră prin limitarea constientă sau nu a libertăţii celor din jurul nostru, ne dorim comunicarea, cu toate că suntem atât de muţi, ne dorim fericirea cu speranţa că ceilalţi ar trebui să se străduiască pentru noi, ne dorim prieteni şi viaţă socială cu toate că e doar un pretext pentru a ne etala pseudovaloarea.



Ne dorim multe, dar chiar avem memoria scurtă şi nu mai ţinem minte că atunci....cu ceva timp în urmă ne doream cam tot aceleaşi lucruri, la fel de multe, numai că exista o singură diferenţă...mai şi ofeream câte ceva necondiţionat şi sincer. Poate că ăsta era farmecul şi secretul fericirii de atunci. Am cam uitat de lectia elementară de la economie despre echilibrul privind cererea şi oferta...am uitat să fim fiinţe faine...ne-am îndopat cu social, convenţionalism şi compromis. Ambiţiile ne-au determinat să cerem fără a fi capabili să lăsam ceva în schimbul a ceea ce pretindem că ne este necesar. Şi nu vorbesc de lucruri scumpe, ci de unele extrem de simple precum un zâmbet sincer, puţin din timpul nostru pentru a asculta cu interes o discuţie sau o problemă, un salut plin de viaţă, o poveste amuzantă, un numărat de stele în nopţi cu cer senin, un mulţumesc.
Cereri prea multe, dar oferta unde s-a pierdut?

In amintirea emotiei (VIII)

Am răscolit în amintiri,
Am întâlnit din nou trecut...
Şi am zâmbit amar la vise de atunci.
Le-am căutat şi azi, cam în acelaşi loc
Şi le-am găsit...intactă nostalgie
Fără prezent şi fără viitor.



Mi-am înecat speranţa într-un pahar de vin,
Dulce ameţeală şi poate singura
Mai dulce e starea de apoi.
Beţie de cuvinte...

Cadou

Solitudine

Aş spune câte ceva despre „privilegiul” de a trece prin această existenţă însoţit doar de tine însuţi. Nu este chiar atât de grav, în ciuda faptului că majoritatea ar fi revoltaţi să li se spună acest lucru. E doar o altă decizie care implică alte opţiuni şi un alt mod de a trăi viaţa. Uneori, poate este chiar mai bună această alegere, faţă de agonizarea permanentă pentru căutarea persoanei potrivite. Uneori nu este de găsit, iar dacă este în China probabil că nu vei ajunge niciodată acolo ca să o mai şi întâlneşti. Atunci, singura opţiune logică este aceea de a trăi pentru tine sau pentru cei cu care împărtăşeşti de o viaţă o prietenie. De departe poate părea o opţiune destul de nefericită...o pedeapsă. Sincer nu este chiar aşa. Ai motive pentru care să îţi planifici un viitor şi să visezi pentru că astfel de lucruri nu ţi le poate lua chiar nimeni...îţi vor aparţine exclusiv ţie. Poţi visa şi singur că esti aproape de stele si că ai la cine te gândi. Consider că este cel mai important lucru să ai cui transmite gândurile tale, iar în schimbul lor primeşti să un zâmbet sincer.



Existenţa pentru propria persoană uneori chiar este mai plină de libertate...lumea este numai a ta, visele tale nu trebuie să le înjumătăţeşti şi nici nu esti obligat să renunţi la ele, nu trebuie să dai socoteală de ce iei anumite decizii şi dacă acestea pot fi benefice în doi...eşti doar tu în toată splendoarea nebuniei umane...

Milica pis pis

Povestea e simplă..de data asta fără pic de meditaţie pseudofilosofică. Din ciclul „nu cred până nu văd” am să o comit şi pe asta. E vorba despre un alt botez al unui minunat prieten intitulat printre altele şi Emil, Cântecel, Jarabel. Şi dacă tot are atâtea încă una în plus pentru a îl face vedetă nu strică. Milică este alintul de la Emil şi este teribil de potrivit pentru un nume de motan, de unde şi terminaţia „pis pis”.
Aşa că dragule Milică pis pis...m-am ţinut de promisiune...sper că acum eşti mulţumit...te fac vedetă ...iar imi vei rămâne dator...şi de data asta nu mai cer macheta:)))
Şi asta e Milică pis pis metamorfozat:

De ce credem prostiile altora...

Învârtindu-ne cu mai mult sau mai puţin folos prin viaţa socială ne întâlnim cu diferiţi oameni mai mult sau mai putin ipocriţi...partea cea mai amuzantă se referă la poveştile lor...fiecare are clar o poveste şi nu una oarecare ci una lacrimogenă rău de tot. Şi de cele mai multe ori este extrem de complicată implicând dramatismul eşecului sau a alegerilor prost făcute. Această poveste telenovelistică are momentul ei de expunere axată parcă pe o procedură bine stabilită...
Acolo unde există ceva materie cenuşie şi un pic de fler din partea colocutorului situaţia devine de râsul – plânsul. Este sadic de amuzant să observi cum persoana din faţa ta îşi exprimă păsul „milenar” cu atâta artă încât de foarte multe ori chiar pare a fi extrem de veridic. În realitate nu doreşte decât să vorbească despre o problemă de cele mai multe ori fictivă de dragul de a fi ascultat şi a i se conferi importanţă. Mulţi nu vor să schimbe nimic...dar absolut nimic...schimbarea implică efort, schimbarea implică a face ceva concret spre modificarea unei stări de fapt... E „grele” tare...e vorba de efort...să fim serioşi e mai bine să vorbim şi cam atât...doar „comunicarea” are şi ea efectul său terapeutic...ce bine că l-au inventat şi pe ăsta..cred ca ar muri mulţi de plictiseală dacă nu am folosi astfel de cuvinte care să descrie de fapt o stare de inerţie umană.
Şi astfel oamenii devin poveştile pe care ei le spun.
De ce le credem?



Pe de o parte, le credem pentru că sună frumos, pentru ca suntem plictisiţi să mai ascultăm mizerii care chiar sună a mizerii, iar o conversaţie axată pe vise frumos spuse, pe promisiuni ce clar nu vor avea nici o finalitate dar sunt frumos cosmetizate ne fac pe moment să ne simţim mai relaxaţi şi pentru câteva momente îmbătaţi cu apă rece în asteptarea stării de mahmureală care nu va veni nicicând.
Pe de altă parte mulţi au renunţat să îşi mai răcească gura de pomană cu explicaţii logice referitoare la „prosteala pe faţă”, la care s-a mai adăugat faptul că au fost respinşi sau judecaţi aspru pentru că au îndraznit să rostească acel crud cuvânt numit MINCIUNĂ. Ce se mai supără lumea când li se spune în faţă „MINŢI!!!”. Au preferat mulţi să aculte şi să pretindă că mai şi cred prostiile debitate de alţii şi au preferat să se amuze pe seama lor cu oamenii similari lor...sătui şi ei de atâtea prostii.
Aşa că e mult mai frumos să ne minţim cu eleganţă...măcar unii devin cinici şi îşi dau seama că e doar o altă sursă de amuzament sătui probabil de TV şi internet. E mai placut să visezi la lucruri imposibile...măcar visele să mai fie frumoase...chiar dacă în realitate sunt doar vorbe fără fond.

Si inca ceva...

Zi monotonă...acelaşi program..discuţii diferite...a fugărit câteva amintiri şi azi...a zâmbit nostalgic aducându-şi aminte de ele. Şi-a dat seama că a obosit să le mai răscolească şi azi. A căutat ceva util de făcut...nimic...e doar o altă zi din calendar..un alt timp pe care îl aşteaptă să treacă. A aşteptat de fiecare dată trecerea timpului...totul este atât de predictibil..nimic nou...şi totuşi nu a renunţat să aştepte să se întâmple ceva. Poate că e singura iluzie care încă o mai ajută.
A început ploaia...ritm sacadat de stopi lovind asfaltul rece...urbanism notoriu, miros de oraş în care freamătă în fiecare zi o pseudoviaţă. S-a uitat mereu în ochii oamenilor şi de multe ori a văzut doar singurătate mascată de o aprentă vânzoleală socială. Dar, trece şi ea...şi se adună iar clipele de singurătate precum nisipul într-o clepsidră aşteptând scurgerea până la următoarea ieşire în societate.
Cam aşa se scurge timpul multora...de multe ori aşa se scurge şi timpul ei...nu ..nu este cu nimic diferită de ceilalţi, se confundă cu mulţimea aproape vie...



Are din când în când câte o zvâcnire de vitalitate şi atunci îşi doreşte libertatea şi un drum lung departe de civilizaţie, îşi doreşte să fie doar ea şi un itinerariu imaginar conturat dincolo de urbanism. Îşi mai doreşte, în toată banalitatea sa, să fie lăsată atunci să fie doar cu ea...şi încă ceva...îşi doreşte din când în când să trăiască şi pentru ea.

In amintirea emotiei (VII)

Cândva am cunoscut un om...
Apoi, am cunoscut şi omul ce se ascundea în el.
Mă rătăcisem...
Probabil ca fiinţa mă fascina...
Probabil că uitasem să mai bat la uşă înainte de a intra...
M-am oprit...am făcut un pas înapoi...şi încă unul...
Până când nu mai aveam unde să fug...
Am stat aşa în neştire...cât timp



Poate un secol...poate întreaga eternitate...
Mă pierdusem în simţuri, în vise, în speranţe...
Deschisesem multe uşi...
Dar omul?
Uitasem şi de el...
Uitasem să deschid o uşă...
Era uşa către sufletul său...

In loc de incheiere...

Cândva visam să zbor, dar m-am oprit…şi-i văd pe ceilalţi cum zboară…aripile-mi sunt frânte, iar disperarea simt cum îmi înconjoară fiinţa…când voi muri? Când îmi va muri ceea ce a mai rămas din suflet? Curând! Să se numească oare suicid?

Cui îi mai pasă! Mie în nici un caz…Îngerul acum e demon, iar demonul va pieri…Îşi va închide ochii şi îşi va strânge aripile pentru a face loc altor demoni…Veniţi!! Lumea e plină de disperare şi de moarte!!
Eu doar vă fac un loc…

In memoriam...

Şi ce dacă afară plouă?...Şi ce dacă totul e mort de mult?...Şi ce dacă soarele nu va mai răsări nicicând?...Şi ce dacă voi muri şi eu într-un final?...Şi ce dacă acum sunt orb?...Şi ce dacă voi fi orb şi mâine?...Şi ce dacă acum sunt atât de obosit încât aş vrea doar un pat în care să mă pot odihni măcar pentru o clipă?...Şi ce dacă mi-e frică de ziua de mâine?...Şi dacă ar fi fost mai bine să fi murit demult?...Şi ce s-ar fi întâmplat dacă nu m-aş fi născut nicicând ca fiind eu şi m-aş fi născut ca fiind altcineva?...Cum ar fi fost oare lumea atunci?...Oare ar fi strălucit soarele mai mult?...Oare ochii mei ar fi văzut şi altceva decât această miseră lume?...Oare m-ar fi iubit şi pe mine cineva?...Oare câti m-ar fi urât atunci?...Oare aş fi iubit pe altcineva?...Oare pe câţi aş fi urât atunci?...Oare aş fi fumat aceleaşi ţigări?...Sau poate aş fi preferat fumul fin al unui trabuc?...Oare ce fel ar fi arătat paharele din care aş fi băut?...Dar ce aş fi băut?...Aş fi încercat doar apa?...Sau aş fi încercat cea mai fină băutură care ar fi existat?...Oare aş fi vrut să mă nasc dacă aş fi ştiut ce mă asteaptă?...Oare aş fi murit la fel?...

Oare mi-ar fi plăcut cărţile la fel de mult?...Oare aş fi urât lumea asta la fel de tare?...Oare aş fi fost la fel de neînţeles?...Oare aş fi plâns la fel de singur undeva în întunecimea camerei mele?...Oare mi-ar fi plăcut ploaia la fel de mult?...Oare aş fi numărat aceeaşi infinitate de stele?...Oare aerul dimineţii ar fi mirosit la fel de proaspăt ca în dimineata asta?...Oare aş fi văzut un cer mai senin şi mai albastru ca cel din ziua de azi?...Oare roua ar fi fost la fel de rece?...Oare mi-aş fi iubit viata la fel de tare pe cât o urăsc?...Oare aş fi râs de atâtea ori?...De câte ori aş fi plâns?...Câte drumuri aş fi făcut?...De câte ori m-aş fi dus într-o pădure?...De câte ori m-aş fi întors acasă trist?...Dar de câte ori aş fi fost vesel pe drumul spre casă?...Câţi prieteni aş fi avut?...Pe câţi dintre ei i-aş fi iubit cu adevărat?...De câţi oare m-aş fi folosit?...Cui i-aş fi spus primul sincer “ te iubesc!”?...Cu câţi aş fi bătut pariu pe o labă de iepure?...Cu câţi aş fi visat la viitor?...Cu câţi mi-aş aduce aminte de trecut?...Cu câţi aş fi jucat cărti?...Pe cine aş fi înjurat?...Dupa ce fata aş fi plâns prima dată?...
Merită oare toate astea să fie?...De ce?...

Iluzii

E azi…a fost şi ieri, va fi şi mâine.
E doar prezent şi totuşi poţi nega existenţa trecutului sau pe cea a viitorului?...Poţi să negi o zi…o secundă…o clipa…dar poţi să te negi pe tine?
Omul…fiinţă mică, slabă şi egoistă asculta o cugetare. Ridică privirea…O ţine fixată într-un punct.
Se pare că vrea să gândească. E doar o iluzie. Nu spune nimic. E doar tăcere.
Şi totuşi…şi totuşi spre surprinderea Cuiva răspunde: nu ştiu. Şi iar tăcere.
Ce nu ştii, nu ştii ce să răspunzi? Nu ştii dacă te negi? Nu vrei să ştii?
Iar omul…şi doar atât…răspunde prin tăcere.

Atunci, se-ntreabă Cineva dacă tăcerea e iluzia gândirii, dacă tăcerea e iluzia sentimentului, dacă tăcerea e iluzia omului şi dacă omul nu e doar o iluzie.
Atunci, hai să vorbească despre iluzii, căci asta caracterizează omul. Şi-atunci întrebă:
Omule tu crezi în iluzii?
Şi omul răspunde:
De ce n-aş crede? Eu cred în ele pentru că sunt altceva. Iluzia e în mine şi eu sunt în iluzie. Iluzia e apă, e foc, e aer şi pământ. Iluzia e totul, chiar şi Tu.
De ce crezi ca şi Eu aş fi o iluzie?
Exişti pentru că eu vreau să exişti, te chem pentru că eu vreau să te aud, te mângâi pentru că azi vreau să te simt. Şi totul e doar azi, iar mâine te voi alunga. Existi în prezent pentru că nu ai viitor.
De ce mă vei alunga?
Pentru că esti prea bun, iar o iluzie o domin, o controlez, o gust, o simt, mă amăgesc, disper şi mor.
De ce o domini?
Ce vrei să-ti spun?! Eu sunt slab, eu sunt mort, eu sunt praf şi raza de lumină stinsă. Aş vrea să mă simt puternic pentru o clipă.
Ce prost eşti!
Eu ţi-aş putea da puterea-ntreagă, ţi-as putea deschide ochiul spre raza de lumină, poate te-aş face soare şi lună.
Mi-e frică…e vina mea…şi totuşi domin…măcar o secundă…măcar o iluzie…măcar…
Priveşte-mă! strigă omul la El. Priveşte-mă şi spune-mi ce vezi, ce simţi şi ce gândeşti!
Şi strigă-n disperare:
Întoarce-te spre mine cu chipul măcar o dată. Priveşte-mă şi zi-mi ce vezi!
Atunci El se uita pentru a mia oară spre om.
Îl vede azi, desi l-a mai văzut şi ieri. Dar omul nu ştie.
Şi lumea se mişcă, şi luna dispare şi linişte se făcu şi El îl privi acum doar pe acel om. Avea privirea neagră, dar plină de căldură. Avea ochi de gheaţă şi totuşi îi ardeau. Şi privi…Ce văd?
Îţi văd doi ochi albaştri mari, în care încă este viaţa. Văd chip angelic, alb şi pur. Văd un copil crescut devreme ce încă lumea n-o-nţelege. Văd lacrimi calde şi văd speranţă. Văd suflet pur şi inocent. Văd viaţa, văd şi moarte. Văd locul strâmt în care stai. Văd întunericul şi frica.
De ce nu faci un pas să ieşi?
Văd viaţa ta de mai târziu…
Esti mic, esti slab, schimonosit. Cu părul alb, cu ochii mari ce mai ascund o ultima iluzie, speranţă…credinţă: aceea de a mă fi oprit să plec…
Văd omul ce frumos era în tinereţe şi-acum e mic şi e bolnav. Îl doare sufletul şi trupul şi se căieşte că a-ndurat o viaţă. Văd crucea ta sub cer albastru, ce parcă a împrumutat, o lacrimă de-acea culoare din ochii tăi…
Şi cerul se-nnorează şi corbii vin acum…E negru-n depărtare şi neagră e şi floarea de pe al tău mormânt. Şi candela mai arde, dar se va stinge-acum. Şi nimeni nu-ţi va mai aprinde al sufletului foc. Eşti mort şi eşti ţărână, esti unul din cei mulţi…
Dar tu ce vezi la mine, de ce te temi atât?

Iar omul îngrozit răspunde:
Eşti demon al tăcerii şi al sufletului meu, mi-e frică-n noapte de chipul tău. Eşti rece şi te doare când trăieşti…şi cauţi îndurare…
Eşti Lucifer şi arzi în focul sufletului tău.
Ai o privire rece de demon şi de zeu.
Deşi iubeţti nu ţtii cum oamenii iubesc şi ceri prea mult de la fiinţe ce de abia lumina o zăresc. Eşti mort şi viu, eşti început dar şi sfărşiă, eşti totul şi nimic. Eşti Tu şi doar atât…
Şi poate că aici ai dreptate. Tu esti prea mic, prea jos, iar eu sunt mult prea sus. Dacă ai ştii să zbori poate m-ai ajunge. Dar nu poţi…
Ce-ai vrea să faci acum? Eu te ajut!
Aş vrea să pleci ca eu să mor…
Dar…dacă asta e tot ce-ţi doreşti…atunci mori.
Şi El…şi El simţi cum lacrima neagră se scurse şi odată cu ea încă o viaţă.
Şi omul mic şi slab muri…Însăşi iluzia şi frica l-au învins de data asta.
Şi el muri…

Eram perfect...

Stăteam în camera mea. Era destul de sumbră toată atmosfera, mai ales că afară începuse să plouă…de fapt ploua de mai bine de două zile. Era o ploaie care îţi pătrundea până în oase şi odată cu ea şi durerea unei lumi întregi care exista doar pentru ea…doar pentru că trebuia să existe oameni. Dar, ce sunt oamenii în comparaţie cu ploaia. Ei, din colţul lor obscure, sunt mici şi nu prea îndrăznesc…de fapt nu au îndrăznit niciodată să privească ploaia…să o miroasă şi să se simtă infiniţi aşa cum e ploaia. Ei sunt doar simpli muritori…sunt doar oameni care se nasc şi mor…şi…şi atât, doar mor.
Iar eu stăteam în camera mea şi mă gândeam la ploaie. M-am ridicat din patul gol şi rece şi m-am îndreptat spre fereastră. Vroiam să ating ploaia…vroiam să o simt aşa cum era ea, cu toată durerea pe care o ducea cu ea spre pământ, dar eu vroiam să zbor cu ea, dar nu spre durere ca toţi ceilalti ci invers. Vroiam să văd dacă poate exista şi altceva în afară de durerea surdă care cădea spre pământ…
M-am gândit să încerc mai întâi să privesc ploaia…ce linişte se făcu la un moment dat în jurul meu…şi nu faceam decât să privesc ploaia. Apoi m-am întrebat dacă atât este suficient pentru a se face linişte. Aud deodată un zgomot….Privesc în jurul meu…Nimic. Doar natura moartă şi linişte. Apoi, privesc în sufletul meu…Da! Acolo era zgomot, acolo era viaţa. Viaţa era în mine, dar nu o văzusem, nu o auzisem, nu o gustasem şi nu o simţisem până atunci. Atâta timp am fost mort şi poate aş fi continuat să mor dacă nu ar fi plouat…
Ce senzatie ciudată: trăiam. Doamne, îţi poţi imagina, o viaţă întreagă am trăit-o de fapt fără să fiu viu. Şi moartea ar fi continuat să existe şi să mă înconjoare cu braţele ei lungi şi uscate până la eliberare, până când aş fi ales să trec în cealaltă iluzie a mea şi anume lumea…
Ploaia gonea în continuare spre pământ şi oamenii alegeau să cadă odată şi poate pentru totdeauna cu ea.
Eu eram însa altfel. Eu descoperisem viaţa. Şi cât de simplu era! Trebuia doar să priveşti spre ploaie însă în sens invers.
Vedeam picături cum se preling pe geam, însă eu deja nu mai aparţineam acelor picături lumea mea era cu totul şi cu totul alta, era o lume pe care doar nebunii ar accepta-o…dar era lumea mea în care eu eram viu şi în care puteam să visez atât cât doream fără să mai sufăr, fără să mai rănesc …fără multe alte lucruri pe care mulţi le-ar fi considerat deosebit de importante pentru ca noţiunea de om să fie complet definită.



Era micul meu castel de iluzii sau poate era întreaga mea existenţă cuprinsă de darurile vieţii de acele lucruri pe care doar zeii Greciei le-ar fi admis.
Era lumea mea care îmi plăcea şi în care mă simţeam puternic. Nu mai vroiam să trăiesc printre oameni, nu mai puteam să le accept compromisurile şi slăbiciunile. Eram eu şi lumea mea perfectă şi eram perfect în lumea mea. Nu vroiam să cred că poate exista şi altceva în afară de ea şi în afară de mine …eram unicul ce conta pentru mine, iar restul îmi era indiferent…dar uneori asta mă durea şi îmi era frică să mă gândesc că durerea făcea parte din omul perfect din mine…Alteori, îmi spuneam că şi suferinţa facea parte din perfecţiunea mea şi îmi plăcea să savurez orice clipă de durere fără să mă mai gândesc că durere simt şi oamenii, fără să mă mai gândesc că tocmai durerea era aceea care îi făcea mici…că tocmai durerea mă face pe mine să simt scârbă faţă de ei…Dar, toate astea nu contau…Eu eram perfect…eram perfect…doar perfect, căci altceva nu puteam să simt …altceva nu îmi permiteam să fiu decât perfect şi atât…doar PERFECT.
Ce conta că lumea era în suferinţă, ce conta că oamenii nu înţelegeau cum sunt eu ..poate că nici nu îmi păsa. Paradoxal însă, ziua mă gândeam şi la ei. Nu le dădeam prea multe gânduri, căci eram perfect…dar, totuşi, mă gândeam că fără ei poate că nu aş exista, că fără ei nu aş putea nici măcar să rostesc cuvântul perfect…Apoi, noaptea mă întorceam din nou la lumea mea perfectă.
Îmi plăcea noaptea pentru liniştea pe care mi-o oferea. Făcea ca totul să îmi aparţină, mă făcea pentru câteva clipe unic şi doar pentru mine. Şi aşa eram perfect. Dar noaptea aducea odata cu ea şi puţin din lumina şi gustul morţii. Uneori simţeam mortea cum se apropie de mine. Îi simţeam mâna rece aproape de chipul meu, simţeam sărutul ei macabru, respiraţia ei sinistră …apoi simţeam cum buzele ei le atingeau pe ale mele …cum, după aceea îşi duce capul spre pieptul meu ascultând câteva clipe din viaţa care tocmai se scurgea din mine, apoi se ridică undeva deasupra mea, rade şi pleacă mulţumită. Dar, aceste lucruri se întâmplau pentru mine atunci când mai plecam din lumea mea şi asta se întâmpla destul de rar. Uneori mă gandeam că asta li se întâmplă atât de des oamenilor…Ce proşti! Dacă ar veni în lumea mea poate ar fi eterni la fel ca mine dar, atunci eu mi-aş contamina lumea perfectă.
M-am întors apoi la ploaie. Începusem să privesc cerul. Era atât de cenuşiu şi rece! Lumina sa era parcă moartă …era palidă, fără de culoare, parcă tot universul se golise…
Apoi ploaia …o simţeam aproape de mine şi parcă îmi era frică (dar cum poate să-i fie frică cuiva care este perfect?). Acum mirosea parcă a moarte… iar picăturile parcă se împleteau într-un dans haotic prevestitor de apocalipsă. Totul era ciudat… foarte ciudat… de parcă lumea mea perfectă fusese contaminată.
Priveam picăturile de ploaie cum alunecau spre pamânt, cum atingeau colbul de pe marginea drumului, cum se rupeau în bucaţi şi apoi mureau devenind mocirlă. Dar, ploaia pentru mine era perfectă cum de moare şi ea?
Mie nu poate să mi se întâmple aşa ceva! Eu sunt zeul ce şi-a făcut singur altar, eu sunt Neptun ce şi-a adunat singur stropii de apă ca să-şi facă ocean… eu nu pot să mor, eu sunt perfect şi la fel şi lumea mea… în lumea mea nu exista moarte …exist doar eu şi lumea mea!!!!!!!
De ce nebunului îi este sortit să trăiască şi mie nu, el nu e perfect şi totusi trăieşte şi eu …şi eu de ce mor …eu sunt perfect!!!
Dar, omul nu a înţeles nicicând rostul castelului său de iluzii… a refuzat să accepte că nu e ploaie şi că nici zeu nu a fost nicicând şi că locul său e printre oameni …că va dori el să fie bun sau rău asta trebuia să aleagă singur …el s-a născut să aleagă şi nu să judece sau să trăiască în lumea perfectă…în castelul de nisip care se va scurge odată cu ploaia.
Dar, omul privi doar ploaia…când deodată ridică ochii spre cer. Se sperie…a văzut petru prima dată în viaţa sa ochii care îl priviseră tot timpul. Din ochii aceia curgea ploaia. Într-un final îşi făcu puţin curaj şi întrebă: pentru cine plângi”?
Şi primi un răspuns: PENTRU TINE ŞI PENTRU LUMEA TA PERFECTA…

Monolog cu sufletul

Să încerci să schimbi lumea e ca şi cum te-ai fi luptat cu morile de vânt, ca şi cum ai fi un Don Quijote fără o iluzie în care ai putea din când in când să crezi.
Să încerci să te schimbi pe tine însuţi este o aberaţie în care încerci să te refugiezi atunci când lumea nu poate fi modificată.
Ai dori uneori să fii altcineva?
De ce? Nu te mulţumeste lumea? Sau nu te mulţumeşti tu? Cu ce nu te mulţumeşti?
Cu tine însuţi…
Ce ar fi de schimbat?
Pe tine.
De ce nu poţi?
Pentru că sunt părţi pe care le placi aşa cum sunt. Transcendenţa propriului tău suflet e un proces prea complicat, dar încerci.
Şi ce obţii?
Un imens nimic. Îţi creezi un castel de iluzii.
Ai încercat să intri în el?
Nu. Pentru că toata viaţa îl construieşti…Pui azi un cub de iluzii, mâine la fel…până ajungi la acel punct terminus al existenţei tale.
Dar când intrii în castel?
Niciodată…
Şi…şi atunci de ce îl construieşti? Doar ca să trăieşti? Şi reuseşti?
Puţin, câţiva ani.
Şi pentru ce atâta efort?
Ca să te simţi măcar într-o viaţă om.
Şi reuşeşti?
Uneori da, uneori nu, dar măcar ideea că trăieşti ca om câteva clipe îţi dă o anumita satisfacţie…miseră, dar există.
E chiar asa de rău să fii om?
Nu.
Atunci de ce eşti trist omule?
Pentru că sunt vulnerabil.
Vulnerabil…ce este acest lucru?
Un aspect al existenţei noastre.
Şi ce este existenţa?
“O absenţă între două inexistenţe.”
Adică?
Eşti viu dacă mori şi eşti mort dacă vei renaşte.
O…e complicat!
Ba nu, m-am obişnuit să fiu om.
Şi ce te face să fii om până la urmă?
Nu ştiu…poate faptul că din când în când iubesc…
Ce e iubirea?
Un ţel prea înalt pentru a fi atins.
Şi atunci cum poţi să spui că ştii ce e iubirea?
Nu ştiu ce e iubirea, dar trăiesc cu iluzia că o cunosc.
De ce e doar o iluzie?
Pentru că realitatea e diferită…lumea e rea şi cu toţii ne-am obişnuit să mimăm iubirea.
Şi vă prefaceţi bine?
Am reuşit să ne identificam cu ceea ce se numeşte pseudoiubire. Toţi pretindem a o cunoaşte şi nimeni nu ştie ce e cu adevărat. Toţi dorim să iubim, în realitate ne iubim doar pe noi înşine.
Deci sunteţi egoişti?
Suntem egoişti până la extrem, deşi pretindem altceva.
Ce pretindeţi?
Pretindem că suntem oameni.
Dar, ai dori sa mori fără să iubesti?
Oricum aşa se va întâmpla…aşa se întâmplă mereu.
Dar, eu vreau ca tu, omule, să iubeşti!
E prea greu şi pentru tine, suflet, dar pentru mine e şi mai greu.
De ce?
Ţi-am spus…pentru că suntem oameni.
Voi, oamenilor, sunteti răi?
Asta e o calitate a noastră…suntem toţi răi, existăm să fim răi.
Şi egoişti? Şi egocentrici?
Şi una şi cealaltă. Dar, vezi tu, suflet, ai început să mă plictiseşti, cred că trebuie să pleci şi să mă laşi şi pe mine sa mor până la existenţa cealaltă.
Bine, dar, să nu ma uiţi!
Hai pleacă odată!
Şi a plecat…şi omul, încă unul, a murit…

http://amessissejoaca.blogspot.com/