Nu a fost niciodată și nici nu o
să fie cândva o ciudățenie de arătare numită Zbârciul. De fapt, nu era nimic
foarte ciudat la el, ci doar așa i se mai părea lui din când în când…
Zbârciul era chiar simpatic
privit dintr-un anumit punct de vedere…mereu aparent detașat de tot ce îl
înconjoară, mai ales emoții inutile și alte trăiri banale, mereu preocupat de
micile sale proiecte, mereu dornic să arate celorlalți cât de sigur este el pe
propriile sale decizii și cât de capabil este de a face față oricărei situații
mai mult sau mai puțin hilare întâlnită în cursul vieții sale de Zbârci.
Zbârciul era tare amuzant dacă ai
fi stat să îl privești îndelung, între zbaterile sale cotidiene și seriozitatea
cu care încerca să aprofundeze orice se ivea în calea vieții sale. Aparenta
nepăsare și nonșalanța îi confereau un aer boem, un pic snob, ca un fel de
prințisor mereu cu nasul ascuțit și mic ținut contra vântului, cu toate că Zbârciul
nu avea nimic de a face cu clasele nobiliare sau înfățișările aristocrate. Zbârciul
nu era chiar mic de statură și avea niște ochi mari, mereu limpezi, mereu
senini. Tot corpul său era acoperit de un puf moale de culoarea soarelui la
asfințit. Atitudinea sa morocănoasă conferea întregului ansamblu un pic de
șarm…și să nu mai vorbim de pălăria sa mare și verde, mereu ținută într-o
parte, mereu cu pana aranjată și mereu spațiul de joacă a lui Nini.
Zilele Zbârciului curgeau
monotone, fără prea multă agitație, fără prea multe accidente nedorite…pur și
simplu treceau și el le primea cu îngăduință pe fiecare dintre ele.
“Zbârciule, stii că azi ești la
fel de deosebit ca și ieri?”
“Nini, dispari sub pană și
termină să mă stresezi!”
“Zbârciule, și anul aceasta de
Crăciun tot nimic ai să faci?”
“Nini, bagă-ți mințile în cap și
termină cu prostiile! Dacă mă superi prea tare s-ar putea să te trimit direct
în zăpadă până după Crăciun!”
Nini chicoti cu poftă de pe
marginea pălăriei verzi și își spuse în gând “Ba nu ai să o faci! Pentru că
sunt prietenul tău de foarte multă vreme și mă prețuiești!”
“Ai să mă lași anul acesta să deschid
cutia cea mare de pe raftul cu cărți, aia de strânge praf degeaba și nu lași pe
nimeni să se apropie de ea?” întrebă Nini dornic să își satisfacă această
curiozitate de ceva vreme…cam de când îl însoțea pe Zbârci.
În biblioteca Zbârciului era o
ordine exemplară, doar ordine, că praful deja zăcea pretutindeni de ceva vreme.
Îi era lehamite să facă curățenie singur și oricum nu primea prea multe vizite
din partea cunoscuților ca să se deranjeze prea des pentru curățenie. Iar cei
ce îl vizitau, deja se obișnuiseră cu el asa.
Curiozitatea lui Nini în fiecare
an era îndreptată către acea cutie, ferecată cu un lacăt imens, ruginit și
așezată pe ultimul raft al bibliotecii. De foarte mult timp Nini insista să
deschidă acea cutie, dar Zbârciul se împotrivi mereu, ieșeau uneori discuții
destul de aprinse între cei doi pe această temă. Nini știa totul despre el, mai
puțin ce se afla în cutia cu pricina și asta îl rodea îngrozitor…într-un
oarecare fel nu prea accepta să aibă secrete unul fața de celălalt. Și în
fiecare an, înainte de Crăciun, Nini îi făcea zile amare Zbârciului cu privire
la misterul din cutia de pe ultimul raft al bibliotecii. Zbârciul se ofusca mai
mereu când venea vorba de acea cutie și îl repezea pe Nini, certându-l sau
încercând să ignore micile răutăți ale acestuia. Dar Nini nu ceda așa usor,
știa că, la un moment dat, trebuia să îi deschidă cutia cu pricina, iar dacă nu
ar fi deschis-o Zbârciul, într-o bună zi s-ar fi cățărat singur pe rafturi și
ar fi găsit o modalitate de a își satisface curiozitatea.
Nini era
prietenul cel mai bun al Zbârciului. Se știau de o veșnicie…iar pălăria mare și
verde era locul său preferat de unde admira toată viața Zbârciului. Nini, deși
era mic, foarte mic, avea o privire tăioasă și o personalitate destul de
puternică, încât reușea uneori să îl scoată din sărite de Zbârci, dar asta
facea parte din farmecul vieții lor în doi. Erau nedespărțiți și aveau să
rămână așa probabil multă vreme, pentru că Nini nu era nimic altceva decât
prietenul imaginar al Zbârciului și confidentul său de nădejde. Amândoi au
creat o lume a lor, unde se simțeau protejați, dar cu toate acestea Nini încă
mai încerca să afle misterul din cutia plină de praf…poate că Zbârciul nici
măcar nu mai ținea minte ce pusese acolo…știa doar că nu este nevoie să
deschidă ce zăcea ascuns printre vreme și colb.
“Mergem
să cumpărăm chestii? întrebă Nini pe Zbârci. Nu de alta, dar mâine este ajunul
Crăciunului și dacă tot nu ai chef să faci ceva măcar am fi stat la povești la
o sticlă de cuvinte!”
“Mare
amator de licori bahice ești măi Nini, râse Zbârciul. Mergem, așteaptă o
secundă să îmi pun haina pe mine, pălăria și mergem!”
“Și
mâine îmi deschizi cutia?” întrebă obraznic Nini.
“Nu îți forța norocul!” i-a
răspuns Zbârciul ofuscat. Știa că, la un moment dat, pusese ceva de preț în
nenorocita aia de cutie, dar uitase și gândul că nu trebuia deschisă niciodată
îl ținea deprarte de nevoia de a își aminti vremuri trecute.
“Bine! Anul ăsta am să găsesc o
cale să o deschid singur! Ai priceput!” se răsti Nini, parcă deja obosit de
nevoia de a identifica modalități de a deschide cutia cu pricina.
“Ai să regreți! Îl amenință scurt
Zbârciul.
Petrecuseră ceva vreme prin
magazine, privind la oamenii care căutau cadouri pentru cei dragi, făceau
aprovizionarea pentru sărbătoarea ce urma să vină. Era multă vânzoleală prin
oraș, oameni agitați, copii gălăgioși, mașini claxonând, cozi interminabile în
magazine.
Zbârciul și cu Nini erau calmi.
Priveau senini la toată frământarea și viața din jurul lor, își mai spuneau
câte o gluma, își aruncau câte o ironie. Mergeau încet, parcă neafectați de tot
freamătul din urbe. Pentru ei nu era decât o altă zi, pe care și-o petreceau
împreună , încercând să aleagă ceva de calitate de servit la discuțiile de după
masa simplă de Crăciun.
Au trecut pe lângă rafturile cu
vinuri, și-au ales după obișnuitele polemici vinuri care să le convină amândorura
și s-au întors acasă, un pic obosiți dar satisfăcuți de timpul petrecut împreună.
Uneori lumea se uita destul de
ciudat și cu multă reticență la Zbârci, văzându-l că vorbește de unul singur în
fața vitrinelor sau că mai râde zgomotos fără un motiv. Dar, lumea nu știa
despre Nini…și niciodată nu va ști ceva despre el.
Venise și ziua cea fatidică de
dinaintea Crăciunului. De când se trezise, Zbârciul era morocănos și nu dorea
să îl bage prea mult în seamă pe Nini, deşi acesta țopăia vesel pe marginea
pălăriei mari și verzi. Se luase cu treabă, ba mai ieșise prin oraș, ba își mai
programase niște întâlniri scurte cu câțiva cunoscuți…numai de Nini nu avusese
chef.
Nini se retrăsese sub pana mare
de la pălărie și aștepta să îi treacă nebunia Zbârciunlui, asta având să se
întâmple spre seară, când urmau să stea de povești în fața paharului de vin.
“Abia aștept seara!” își șoptise
Nini și un zâmbet cald i se afișase pe față…în seara asta o să afle ce e în
cutie…singur…și o să îi aducă aminte Zbârciului de el însuși. Avea, aşa…o
premoniție că va fi o seară specială pentru ei doi.
Zbârciul intră în casă
înfrigurat. Scosese două pahare cu picior înalt, speciale pentru vinul cumpărat
dar și pentru ocazia de seară de Ajun de Crăciun.
Nini țopăia pe marginea pălăriei
mari și aștepta să se aseze în fotoliul confortabil ca să îi povestească Zbârciului.
În sfârșit momentul cu pricina
veni și Nini se așeză lângă Zbârci și începuse a povesti.
“Mai ții minte Zbârciule când
vorbeam câte în lună și în stele, când îți povesteam despre micile mele
dorințe, iar tu te arătai la fel de rece și distant ca în fiecare zi? Ții
minte, Zbârciule? Când ți-am spus că vreau să văd un film și tu te-ai ținut
tare câteva zile și apoi mi-ai propus să
ne uităm la el? Și erai rupt de oboseală și ai adormit? Ții minte, Zbârciule?”chicoti
Nini.
Zbârciul se scutură un pic din
visare și îi spusese că așa a fost să fie, nu că neapărat ar fi ținut cont de
dorința lui Nini.
Nini zâmbi cald și lăsă ciufutul
Zbârci să găsească explicații complexe.
“Dar atunci când am fost să ne
plimbăm doar noi doi? Zi, Zbârciule, iți amintești?”
“Și ne-am spus și prostii și bune
și rele…”, continuă Zbârciul, după ce mai sorbi cu poftă din vinul rosu…și pe
chipul său se așternuse un zâmbet.
“Auzi, Nini, de ce te ții de
capul meu? De ce nu ai plecat și tu la un moment dat?” întrebă Zbârciul,
încruntându-se ușor.
“Pentru că vreau să văd ce este în
afurisita aia de cutie!” spuse Nini, râzând cu poftă. “Apoi, pentru că nu ești
chiar atât de ursuz și monoton cum crezi tu. Eu m-am distrat minunat pe seama ta, dar și cu tine.
Pentru că încă mai ai vise și speranțe pe care le ții ascunse pentru tine,
preferând să porți masca dură a realității, pentru că râzi la glumele mele și
pentru că știu că nu te superi pe mine atunci când mă joc cu tine. Pentru că,
deși pretinzi că ești nemuritor și rece, te uiți la lumea asta a pământenilor
și atunci când poți, ajuți. Pentru că este atât de amuzant când vorbele îți
contrazic faptele. Pentru că încă mai ești liber și ca tine sunt
puțini. Pentru că ești demn, chiar dacă ai un prieten imaginar la tine pe
marginea pălăriei şi oamenii se uită ciudat când vorbești cu el. Și pentru că,
încă ai nevoie de prietenul tău Nini.”
Zbârciul se încruntă la Nini, se
retrăsese în spaţiul său intim…și tăcu…apoi, se ridică ursuz din fotoliu și sub
pretextul că se simte obosit plecase la culcare.
Nini rămăsese singur în întuneric
și liniște…și într-un fel melancolic își spusese cu voce șoptită “Vezi, de aia
încă nu am plecat…”
Apoi, avea de gând să afle clar
ce era în acea nenorocită de cutie...așa că se coborâ de pe marginea pălăriei
verzi și se înarmă cu mult curaj pentru a ajunge la cutia cu pricina. Măsură cu
privirea cât are de urcat…eheee…cale lungă era, dar Nini era ușor și țopăia de
pe un raft pe altul, de pe o carte pe alta, până a ajuns acolo sus …lângă cutia
magică.
Încercă să ridice lacătul...nimic...era
de neclintit. Încercă să se uite pe gaura cheii…nimic..întuneric …se mai
învârti de câteva ori în jurul cutiei...poate îi vine vreo idee strălucită...și
deodată își aminti…demult, tare demult Zbârciul ascunsese o cheie...”Da, aia
trebuie să fie!”
Se coborâ Nini și găsise cheia cu
pricina sub vaza de pe pervazul ferestrei. O ridică cu putere și fugi iar până
la cutia cu pricina. Băgă cheia în lacăt și răsuci…și lacătul se deschise cu un
scârțâit metalic…dăduse lacătul la o parte și ridică cu greu capacul cutiei. O
lumină roșie năvăli în ochii lui Nini…era atât de caldă, atât de frumoasă, atât
de liniștitoare…
Nini privi fascinat globul din
interiorul cutiei care împrăștia lumina magică. Ochii i se umpluseră de
lacrimi, zâmbetul trona pe chipul său micuț și și-a dat seama ce reprezenta tot
ceea ce statuse sub lacăt atâta amar de vreme.
Luă cu grijă globul și îl coborâ
de pe bibliotecă, apoi se chinui să îl aducă până în camera Zbârciului, acolo
unde era și bradul împodobit. Lumina globului se revărsa pretutindeni în casă,
era atât de frumoasă…totul parcă se trezise din amorțeală…totul fremăta …totul
era luminos și viu.
Zbârciul se trezise în dimineața
Crăciunului. În casă era liniște, iar Nini nu se mai zărea pe nicăieri. L-a căutat
disperat peste tot, pe marginea pălăriei, sub pană, în bibliotecă…până când
văzuse cutia deschisă. Se întoarse apoi în camera unde dormise și abia atunci
văzuse lumina magică și caldă de sub brad. Ridică globul și îl privea
fascinat…un bilet era agățat de el : “E inima ta! Crăciun fericit! “Nini.
Aceasta este povestea Zbârciului și a lui Nini,
spusă de fata cu
ochii verzi, poveste care niciodată nu va fi și niciodată nu se va
povesti…
