Auzise de cand
era mica o multitudine de povesti legate de maghernita de la capatul orasului
cunoscuta sub numele de “Magazinul cu iluzii”, insa niciodata nu a avut curajul
sa isi indrepte pasii in acea directie, sa ii deschida usa si sa isi astampere
incomensurabila curiozitate. Fusese prevenita de toate femeile batrane sa nu cumva sa calce in acea zona a pierzanie. Trecuse de multe ori pe acolo,
atmosfera era sinistra, fara deosebiri mari intre zi si noapte. Ba chiar ziua
arata de-a dreptul dezolanta, cu balarii de jur imprejur, plina de cersetori,
oameni ai strazii, copaci uscati si corbi atarnati ca adevarati strajeri pe
ramurile fara viata. Cu toate acestea, a simtit mereu nevoia sa se apropie de
acea cladire, nu prea mare, cenusie si trecuta prin austeritatile vremii de
atatia ani.
Casa se ridica
triumfatoare printre mormanele de gunoaie, sfidatoare impotriva vremii ce
nimicise orice forma de viata normala din jurul acesteia. Da, sfida cu o
nemarginita aroganta timpul, ea fusese singura ce supravietuise amarului de ani
trecuti peste aceasta.
Povestile din
micul orasel nu conteneau sa se inmulteasca, spuse in soapta pe la conturile
strazii sau de catre mame ce doreau sa isi astampere pruncii plini de voiosie…si
nimeni…nimeri parca nu fusese acolo…nimeni nu spunea ce se intampla in vechea
casa, singura supravietuitoare in acea zona deznadajduita.
Si toate acele
barfe de urbe mica si ponosita o amuzau, cat de tragice si sumbre erau vorbele
urbei fata de acel loc, parca desprins din filme de groaza si asezat ca strajer
la capatul orasului, parca asemenea unei porti catre o alta lume, catre un purgatoriu
neinteles.
Se plictisise
de toate acele povesti de speriat copiii mici si intr-o seara, pentru a rupe
monotonia vietii sale, se urca in masina sa se plimbe prin oras. Ii placea sa
faca acest lucru seara si pana cand se asternea noaptea, o lasa sa se simta
impacata cu ea insasi si sa vorbeasca necontenit cu vocile din capul ei.
Diferite scenarii dezlantuite doar in propria sa imaginatie, amuzandu-se copios
pe seama faptulului ca ar putea sa fie chiar schizofrenica cu atatea idei care
nu conteneau sa ii sageteze mintea. Unele scenarii erau triste, altele vesele, altele pline de iubire, altele
pline de ura…si erau atat de multe, incat isi putea considera propria sa minte
cea mai buna prietena.
Din inertie
apucase catre capatul orasului...conducand usor pe langa marginea drumului si
tinandu-si mintea ocupata cu fel de fel de scenarii neverosimile. Deodata
trasese brusc de volan spre dreapta si urcase pe drumul de tarana ce ducea la “magazinul
de iluzii”. In sfarsit, curiozitatea ei avea sa o domine si sa o indrepte in
directia in care isi dorise de atata timp sa o ia. Nelinistea interioara
disparuse, vocile din capul ei amutisera, auzind doar vantul si ploaia care
cadea incet peste pamantul trist.
Oprise masina
aproape instinctual in fata cladirii si o privi in ansamblu. Nu era chiar atat
de inficosatoare, asa cum si-o imaginase din povestile fara sfarsit ale babelor
din micul oras.
Coborase din
masina si fara sa isi dea prea mult seama de ceea ce facea era deja cu mana pe clanta
metalica si grea a usii…apasa usor si cu scartait invechit se deschisese acea
poarta spre purgatoriul imaginat.
Facuse un pas
in interior, apoi inca unul, pana cand usa grea se inchisese in urma ei. A
tresarit un pic din cauza zgomotului, dar nu se speriase. In camera imensa din
interior palpaia o lumina galbuie, calda iar mirosul de mosc si lemn invechit o
invaluiau. Nu parea nici pe de parte o fila desprinsa din “Divina comedie” a lui
Dante. Atmosfera era placuta, calda si linistita.
Cerceta cu
privirea camera si incepuse sa zareasca prin acea lumina difuza multe rafturi
vechi, cu felurite substante puse in recipiente de varii marimi, forme si
culori. Fiecare dintre recipientele identificate aveau cate un pahar aferent si
fiecare pahar era unic ca si culoare si aspect. Nimic nu era aleatoriu si nimic
dezordonat.
Toata aceasta
cercetare i-a fost intrerupta brusc de o voce calda …”Buna, te asteptam de ceva
vreme. Credeam ca vei veni mai devreme, cam cu vreo 5 ani mai devreme. Ai
intarziat un pic, dar nu e nimic grav, e destul timp sa recuperam aceasta
intarziere a ta!”
Incercase sa
identifice cu privirea apartinatorul vocii. Dupa cateva secunde, incepuse sa se
apropie de ea o silueta cocosata. Facuse
un pas inapoi.
“Nu te speria, tu habar nu ai, dar ne stim de
foarte multi ani. Nu iti voi pricinui nicun fel de rau“
O apuca de
mana. Avea mana chircita de trecerea anilor, aspra si uscata. Atingerea in
schimb era foarte calda si linistitoare.
Privi hidosenia
de cotoroanta in ochi si tresari din nou. Avea ochii atat de verzi si privirea
inca atat de tanara si calda. Nu era nici pe de parte incarnarea diavolului pe
pamant, asa cum umbla vorba prin urbe.
“Inainte sa ne
asezam alege-ti o bautura pe care doresti sa o bei, din tot ce poti sa vezi cu
ochii in aceasta camera si pune-ti cat doresti in paharul de langa recipient…in
niciun altul…”
Fericita se
plimbase printre toate rafturile si cercetase cu atentie toate recipientele si
toate paharele de langa ele. Se oprise in fata unui recipient cu un lichid
rosu, langa care era un pahar mare de vin. Isi turnase cu nesat in el, si se
intorsese la aratarea din camera.
“Acum bea, bea
pana la fund, dintr-o rasuflare!” i-a spus aratarea.
Si l-a baut,
asteptandu-se sa dureze ceva timp pana ar fi inghitit tot acel continut
inmiresmat si rosu. Dar, totul disparuse intr-o clipa si nu isi putea explica
de ce, cum este posibil ca atata lichid sa fie inghitit atat de repede. Simtea
doar dulceata pe gat, mireasma si atat…simtea o ciudata parere de rau ca s-a
terminat atat de subit totul…se astepta la cu totul altceva.
“Ai ales
afectiunea…”, i-a spus aratarea zambindu-i amar. “E ceea ce te defineste de
cand te cunosc, ai baut de cand ai inceput sa intelegi lumea din acest pahar si
mereu s-a terminat repede. Ai oferit tot acel continut de fiecare data, cat mai
mult celor din jurul tau, ai dat fara sa te gandesti la consecinte si i-ai
imbatat cu parfumul si dulceata lui…si niciodata nu te-ai gandit la tine si la
faptul ca totul, de fiecare data s-a sfarsit subit, exact ca si acum…exact ca
de fiecare data".
“Ai vindecat
suflete secand inima ta de dulceata si mireasma si ai stors de fiecare data
stropi de unde nici tu nu puteai sa iti imaginezi ca exista. Dar, sufletul tau
de cati a fost vindecat? De prea putini, asa-i? Toate vocile din capul tau, ce
alearga aiurite sunt doar stropii fara continut ce ti-au mai ramas. Candva ai
sa te opresti, ai sa privesti in sufletul tau si ai sa vezi doar un gol
incomensurabil. Visurile nu exista…daca ar exista, atunci s-ar preschimba in
realiatate si nu s-ar mai numi visuri…si…si nici nu se implinesc, nicicand. Visele sunt singurele care iti linistesc
sufletul, dar ele sunt doar strajeri ai noptii…in rest e doar un gol in tine…iar
eu…eu sunt tu…peste vremi…peste multi ani..secatuita…exilata la margine de
oras, intr-o liniste deplina pentru ca nu am mai avut stropi cu care sa umplu
paharele din sufletul altora. Aminteste-ti! Visurile nu exista si nici nu se
implinesc…doar secatuiesc!”.
S-a trezit
brusc, cu lacrimi curgandu-i pe obraz…doar visele sunt strajerii noptilor sale…
