La un pahar de vin...

Zi de octombrie, cu ploaie măruntă şi cer plumburiu. Un aer răcoros îmbrăţişa tot oraşul şi îi conferea o atmosfera apăsătoare. Mergea cu paşi repezi, încercând parcă să se ascundă de acea ploaia rece, fără sfârşit.
Acasă, în sfârşit ajunsese acasă. A răsucit cheia, a deschis uşa şi a intrat. Puţină forfotă tulbură liniştea casei sale. S-a apropiat ca de obicei vesel de ea. Acelaşi suflet de ani de zile o astepta tăcut în casă. Şi-a dezmorţit prin mişcări leneşe oasele bătrâne, şi a venit cu paşi grei aşteptând recompensa pentru devotamentul de atâta vreme. Nu era nimeni altcineva decât căţeaua sa. Era singura care o aştepta de fiecare dată acasă...Era singurul suflet din preajmă care nu plecase nicăieri şi pe care nu trebuia să îl aştepte să vină de undeva.
I-a zâmbit, a mângâiat-o jucăuş, apoi a început să îşi vadă de alte treburi.
Prieteni are suficient de mulţi, însă o parte dintre ei sunt plecaţi, alţii însă deja s-au asezat pe la casele lor...după cum e obiceiul.
Ea a rămas în locul pe care l-a considerat acasă. A fost alegerea ei pentru care unii au judecat-o, iar alţii i-au spus că se pedepseşte. Oricum, acum contează prea puţin acest lucru, a fost alegerea ei cu toate consecinţele conştientizate şi asumate. Acum nu mai are nici timp ş nici chef să îşi mai piardă timpul regretând. I-au rămas clipele de bucurie ale celor dragi, trăieşte prin prisma lor şi îi este mai mult decât suficient. Teoretic are aproape tot ce îşi doreşte, practic ignoră lipsurile, dar important e ca şi-a găsit liniştea pe care şi-o dorea. Cândva a visat la o viaţă normală, dar probabil că fusese prea mult de cerut sau nu i s-a cuvenit, aşa că renunţase la idee.
Întreaga rutină i-a fost tuburată de sunetul telefonului.
Număr necunoscut...răspunde...
„Da vă rog, cu cine am onoarea?”
„Cu Răzvan!” răspunse o voce veselă.
Era deja plictisită de cei care sunau doar că mai greşiseră un număr şi începuse să devină uşor enervată.
„Răzvan şi mai cum, dacă nu e cu supărare?”
„Tu mă ştiai doar de Răzvan, încă din studenţie...”
Pentru câteva fracţiuni de secundă se blocase...încerca să caute cuvinte chiar şi absurde pe care să le spună fără o coerenţă anume, dar tot ce a putut ieşi din această stăruinţă a sa, a fost un lung „a”.
Se auzea un râset inocent şi cald. „Te-ai blocat?” şi continua să râdă.
Da...se blocase...trăise ani în şir cu fantezia revederii acelei persoane, când îi era greu la el se gândea şi căpăta forţa din trecut şi motivaţia pe care o avusese cu ani în urmă. Clipele de nostalgie, speranţele, scenele revederii toate se perindau prin faţa ochilor...era fericită că a auzit după ataţia ani acea voce. Începuse să lege câteva cuvinte...fără o logică prea solidă, începuse să întrebe lucruri absurde, dorea să ştie tot, dorea să recupereze timpul ce trecuse în toată acea tăcere.



El continua doar să se amuze de stângăcia ei şi de efortul pe care îl depunea în a prelungi conversaţia, de parcă se agăţa de trecutul din facultate.
După atâta timp îl auzise...după atâta timp putea vorbi cu altcineva în afară de ai săi prieteni liberă, fără să i se ceară să fie în vreun anume fel sau să facă o anumită impresie. Se simţea în largul său.
„Trec pe la tine să văd cum mai esti!”...şi sunase ca o muzică pentru urechile sale.
Se pregătise pentru importanta vizită.
În casă mirosea discret a mosc, prin lumina difuză vibra o muzică de jazz, iar pe masa joasă era aşezată o sticlă de vin şi două pahare. Atât, a vrut ca totul să fie cât mai simplu cu putinţă pentru că timpul acordat conversaţiei era cel mai important.
În sfârşi venise...jubila, iar ochii albaştrii erau la fel de senini şi plin de viaţă ca atunci când îl văzuse prima oară.
A desfăcut sticla de vin, i-a simţit mai întâi parfumul delicat, apoi a turnat câte puţin în cele două pahare. A degustat şi s-a lăsat îmbătată de acel buchet rafinat. Era atât de caldă toată ambianţa încât nu ar mai fi vrut ca timpul să pornească din nou la galop printre ani.
A umplut apoi paharele şi au vorbit...au vorbit despre tot timpul ce l-au pierdut fugărind fantasme de viaţă...au vorbit despre vise, despre oameni, despre clipe de fericire şi despre tristeţe, despre ei au vorbit şi despre ceilalţi...au zâmbit şi suspinat împreună..până târziu în noapte.
Deodată se auzi telefonul. Răspunde: „Hai salut!”
„Ce faci? Te bagi la o plimbare mai pe seară?”
“Mă bag!”răspunse ea având un zâmbet melancolic pe chip.
Visase şi de data asta.
Cine e Răzvan?
E trecut...

Retrograd...

Imagini despre propiriai vitaţa se perindau haotic prin minte. Căuta în neştire un punct de la care ar putea să ia totul de la capăt. În zadar îl căuta. Motivaţia trecută nu o mai ajuta să îşi găsească resursele acum. Vremuri schimbate, priorităţi diferite, oameni preschimbaţi în zâmbete altruiste, parcă pozând pentru icoane cu sfinţi. Nimic de care ar putea să se lege, nimic de la care ar putea să înceapă să clădească aşa cum făcuse. Doar stări confuze de moment şi val nuanţat de convenţionalism...
Obişnuia, în momentele de singurătate, să privescă cerul în căutarea unei anumite stele. Lucea pentru ea în fiecare noapte acolo sus şi îi aducea aminte de trecut. Era confidentul său căruia îi mulţumea uneori că o ascultă şi termina zâmbind pueril către cer.
Se întorsese şi acum la capăt de drum...stătea la început de cărare fără să ştie care îi va fi drumul.