Oferta lipsa...

Ne-am obişnuit să fim pretenţioşi, ne-am obişnuit să cerem lucruri peste putinţa posibilităţilor de a oferi ale celorlalţi, ne place să fim egoişi şi să luăm fără a avea pe deplin acest drept. De foarte multe ori ne înconjurăm de sintagma „atunci era alt fel”. Ne îngropăm în dezamăgiri cotidiene şi avem tendinţa să credem că ceilalţi trebuie să se simtă obligaţi să ne ridice la rangul de eroi sociali. Ne dorim confort, ne dorim fericirea, ne dorim libertatea şi mai mult decât atât ne dorim o viaţă aproape perfectă, dar poate ne-o clădesc alţii.
Pe de altă parte, situaţia se prezintă cam aşa: dorim libertatea noastră prin limitarea constientă sau nu a libertăţii celor din jurul nostru, ne dorim comunicarea, cu toate că suntem atât de muţi, ne dorim fericirea cu speranţa că ceilalţi ar trebui să se străduiască pentru noi, ne dorim prieteni şi viaţă socială cu toate că e doar un pretext pentru a ne etala pseudovaloarea.



Ne dorim multe, dar chiar avem memoria scurtă şi nu mai ţinem minte că atunci....cu ceva timp în urmă ne doream cam tot aceleaşi lucruri, la fel de multe, numai că exista o singură diferenţă...mai şi ofeream câte ceva necondiţionat şi sincer. Poate că ăsta era farmecul şi secretul fericirii de atunci. Am cam uitat de lectia elementară de la economie despre echilibrul privind cererea şi oferta...am uitat să fim fiinţe faine...ne-am îndopat cu social, convenţionalism şi compromis. Ambiţiile ne-au determinat să cerem fără a fi capabili să lăsam ceva în schimbul a ceea ce pretindem că ne este necesar. Şi nu vorbesc de lucruri scumpe, ci de unele extrem de simple precum un zâmbet sincer, puţin din timpul nostru pentru a asculta cu interes o discuţie sau o problemă, un salut plin de viaţă, o poveste amuzantă, un numărat de stele în nopţi cu cer senin, un mulţumesc.
Cereri prea multe, dar oferta unde s-a pierdut?

In amintirea emotiei (VIII)

Am răscolit în amintiri,
Am întâlnit din nou trecut...
Şi am zâmbit amar la vise de atunci.
Le-am căutat şi azi, cam în acelaşi loc
Şi le-am găsit...intactă nostalgie
Fără prezent şi fără viitor.



Mi-am înecat speranţa într-un pahar de vin,
Dulce ameţeală şi poate singura
Mai dulce e starea de apoi.
Beţie de cuvinte...

Cadou

Solitudine

Aş spune câte ceva despre „privilegiul” de a trece prin această existenţă însoţit doar de tine însuţi. Nu este chiar atât de grav, în ciuda faptului că majoritatea ar fi revoltaţi să li se spună acest lucru. E doar o altă decizie care implică alte opţiuni şi un alt mod de a trăi viaţa. Uneori, poate este chiar mai bună această alegere, faţă de agonizarea permanentă pentru căutarea persoanei potrivite. Uneori nu este de găsit, iar dacă este în China probabil că nu vei ajunge niciodată acolo ca să o mai şi întâlneşti. Atunci, singura opţiune logică este aceea de a trăi pentru tine sau pentru cei cu care împărtăşeşti de o viaţă o prietenie. De departe poate părea o opţiune destul de nefericită...o pedeapsă. Sincer nu este chiar aşa. Ai motive pentru care să îţi planifici un viitor şi să visezi pentru că astfel de lucruri nu ţi le poate lua chiar nimeni...îţi vor aparţine exclusiv ţie. Poţi visa şi singur că esti aproape de stele si că ai la cine te gândi. Consider că este cel mai important lucru să ai cui transmite gândurile tale, iar în schimbul lor primeşti să un zâmbet sincer.



Existenţa pentru propria persoană uneori chiar este mai plină de libertate...lumea este numai a ta, visele tale nu trebuie să le înjumătăţeşti şi nici nu esti obligat să renunţi la ele, nu trebuie să dai socoteală de ce iei anumite decizii şi dacă acestea pot fi benefice în doi...eşti doar tu în toată splendoarea nebuniei umane...

Milica pis pis

Povestea e simplă..de data asta fără pic de meditaţie pseudofilosofică. Din ciclul „nu cred până nu văd” am să o comit şi pe asta. E vorba despre un alt botez al unui minunat prieten intitulat printre altele şi Emil, Cântecel, Jarabel. Şi dacă tot are atâtea încă una în plus pentru a îl face vedetă nu strică. Milică este alintul de la Emil şi este teribil de potrivit pentru un nume de motan, de unde şi terminaţia „pis pis”.
Aşa că dragule Milică pis pis...m-am ţinut de promisiune...sper că acum eşti mulţumit...te fac vedetă ...iar imi vei rămâne dator...şi de data asta nu mai cer macheta:)))
Şi asta e Milică pis pis metamorfozat:

De ce credem prostiile altora...

Învârtindu-ne cu mai mult sau mai puţin folos prin viaţa socială ne întâlnim cu diferiţi oameni mai mult sau mai putin ipocriţi...partea cea mai amuzantă se referă la poveştile lor...fiecare are clar o poveste şi nu una oarecare ci una lacrimogenă rău de tot. Şi de cele mai multe ori este extrem de complicată implicând dramatismul eşecului sau a alegerilor prost făcute. Această poveste telenovelistică are momentul ei de expunere axată parcă pe o procedură bine stabilită...
Acolo unde există ceva materie cenuşie şi un pic de fler din partea colocutorului situaţia devine de râsul – plânsul. Este sadic de amuzant să observi cum persoana din faţa ta îşi exprimă păsul „milenar” cu atâta artă încât de foarte multe ori chiar pare a fi extrem de veridic. În realitate nu doreşte decât să vorbească despre o problemă de cele mai multe ori fictivă de dragul de a fi ascultat şi a i se conferi importanţă. Mulţi nu vor să schimbe nimic...dar absolut nimic...schimbarea implică efort, schimbarea implică a face ceva concret spre modificarea unei stări de fapt... E „grele” tare...e vorba de efort...să fim serioşi e mai bine să vorbim şi cam atât...doar „comunicarea” are şi ea efectul său terapeutic...ce bine că l-au inventat şi pe ăsta..cred ca ar muri mulţi de plictiseală dacă nu am folosi astfel de cuvinte care să descrie de fapt o stare de inerţie umană.
Şi astfel oamenii devin poveştile pe care ei le spun.
De ce le credem?



Pe de o parte, le credem pentru că sună frumos, pentru ca suntem plictisiţi să mai ascultăm mizerii care chiar sună a mizerii, iar o conversaţie axată pe vise frumos spuse, pe promisiuni ce clar nu vor avea nici o finalitate dar sunt frumos cosmetizate ne fac pe moment să ne simţim mai relaxaţi şi pentru câteva momente îmbătaţi cu apă rece în asteptarea stării de mahmureală care nu va veni nicicând.
Pe de altă parte mulţi au renunţat să îşi mai răcească gura de pomană cu explicaţii logice referitoare la „prosteala pe faţă”, la care s-a mai adăugat faptul că au fost respinşi sau judecaţi aspru pentru că au îndraznit să rostească acel crud cuvânt numit MINCIUNĂ. Ce se mai supără lumea când li se spune în faţă „MINŢI!!!”. Au preferat mulţi să aculte şi să pretindă că mai şi cred prostiile debitate de alţii şi au preferat să se amuze pe seama lor cu oamenii similari lor...sătui şi ei de atâtea prostii.
Aşa că e mult mai frumos să ne minţim cu eleganţă...măcar unii devin cinici şi îşi dau seama că e doar o altă sursă de amuzament sătui probabil de TV şi internet. E mai placut să visezi la lucruri imposibile...măcar visele să mai fie frumoase...chiar dacă în realitate sunt doar vorbe fără fond.