In amintirea emotiei (VI)

Se ascunde în lumea captivă de ieri,
Se uită împrejur...nimic...nicăieri
Îşi vede doar paşii...atât i-a rămas
Şi vocea în noapte...dar fără glas.
Trezeşte o amintire,
O strânge la piept,
Se uită la ea…
Ce gest neînţelept!




Ridică privirea,
Se uită înapoi
Şi vede doar umbre
Prin ochii săi goi.
Încearcă şi lumea de mâine...final
Acelaşi sfârşit la fel de banal.
Acelaşi scenariu...de neînţeles
Aceleaşi emoţii...atât a ales.

Cerc vicios

Evoluţia umană presupune în teorie capacitatea de a acumula experienţa necesară în vederea mobilzării individului pentru a face faţă situaţiilor noi, imprevizibile pe care efemera existenţã o oferă sub forma incomensurabilă a hazardului. Teoria acceptată în unanimitate se loveşte de cele mai multe ori de barierele realităţii, de contraexemplul şi puterea acestuia. Astfel, individul în forma sa relativ pură trece din prima clipă prin experienţa despărţirii de mamă prin părăsirea mediului intrauterin, urmând ulterior calea existenţei. Evenimente, trăiri, instincte, ambiţii toate îşi pun amprenta asupra personalităţii umane şi toate îl determină să se întoarcă de fiecare dată la origine. Inocenţa de mult pierdută este regretată după inevitabila trezire la realitate. Sentimentele intense sunt negate mai târziu cu vehemenţă şi regretate o viaţă. Apare compromiterea socială, dorinţele de a place şi de a fi plăcut şi inevitabil dezamăgirile.
Pe de altă parte, se generalizează ipocrizia, care devine un stil de viaţă o condiţie a subzistenţei umane. Toţi dorim ceva pentru a-l obţine devenim ipocriţi, ca mai apoi să regretăm. Ceea ce are nuanţă de viciu este tocmai faptul că mereu se întâmplă acest lucru...fără reflecţii sau autocritici pertinente, fără evaluări de situaţii şi remedieri..pur şi simplu se întâmplă cu sau fără voia umanului.
Asemenea vanităţii, ipocrizia se învaţă de timpuriu, se dezvoltă cu maxim de potenţial şi se propagă dincolo de efemeritate. Ciudat pentru fiinţa umană este faptul că deşi a fost creată în scopuri nobile de către divinitate s-a compromis. Iar cel mai mare compromis pe care l-a făcut este întoarcerea permanentă la trecut. Acolo trăim majoritatea, acolo zâmbim, acolo plângem, acolo sperăm să fi fost alt fel, acolo în trecut dorim să îndreptăm o multitudine situaţii. Acolo în trecut ne chinuim să răspundem la întrebarea „dacă aş fi făcut alt fel cum ar fi fost?”. Dincolo de fazele negării aparente a trecutului trăim prin prisma lui.




Apare ca factor aleatoriu al existenţei şi prezentul pe care îl trăim asemenea unor narcomani cu rutină şi speranţa zilei viitorului de mâine. În prezent vrem, dorim suntem ambiţiosi, suntem învingători sau învinşi, suntem ceea ce dorim să fim pentru fracţiuni de secunde, suntem pentru câteva momente liberi să decidem pentru noi sau pentru ceilalţi. Prezentul este adrenalina care ne controlează existenţa care ne propulsează către altceva. Dar într-un final şi prezentul se tranformă în acel dominant trecut şi tot ce ne propunem devin întrebări ce lovesc unicitatea umană.
Viitorul este sublim sub aspectul viselor, este cel la care toţi speră. În viitor sunt proiectate lucrurile frumoase, în viitor sunt proiectate aşteptările, dorinţele şi tot ceea ce de multe ori face omul să fie mai bun. Acolo, în acest segment de timp zace în beatitudine omul. Este împăcat cu el şi de multe ori zâmbeşte fără motiv când îşi proiectează propriul viitor. Nu are condiţii, nu are limite..are doar libertatea de a visa pe care nimeni nu i-o poate sustrage pentru ca atunci omul este cu el însuşi.
De multe ori se ajunge la negarea viitorului, dar este numai o formă subtilă de ipocrizie pentru ca prin natura sa omul este un visător propulsat către aceasta dimensiune temporală de vanitate şi ipocrizie.
Deşi trece prin toate fazele temporale, deşi este plin de compromisuri omul râmâne sublim în esenţa sa. Nu este nimic mai frumos decât un om care zâmbeşte, nu este nimic mai tragic decât plânsul unui copil, nu este nimic mai deosebit decât privirea celorlaţi.

In amintirea emotiei (V)

Văd o lumină…
Şi-aud un înger plângând…
E sufletul meu ce priveşte acum spre pământ…
Iar ochii-i sunt trişti cu pleoape căzute
Şi zâmbetu-i pur acum s-a schimbat.
Din aripi-i mai cade o rază spre lume
Căci el a visat un semn ce-atinge al lumii hotar
Dar, semnu-i doar praf…c-a lui Adonis dar,
Ce trece de suflet…se-neacă în mare,
Priveşte spre înger…zâmbeşte
Şi moare…
Iar îngerul crede…mai crede în el
Şi-aduce aminte de-o umbră…
Iar luna apune ca el sa răsară,
Să zboare dincolo de-al minţii hotar
Căci lacrimi vărsate-n zadar
Au fost şi vor fi în ochiu-i bizar
Ce azi vede lumea, iar mâine e viu
Şi liber să zboare iar.

Ingeri

Cândva …demult…atât de demult încât sufletul primordial al omului nu poate nici măcar să perceapă cea mai mica vibraţie de lumină de acolo…undeva…a existat o lume, şi…şi acea lume era lumea viselor. Ce frumoasa era !
Şi în acea lume locuiau îngerii! Era lumea lor perfectă, fără ură sau minciună, fără regrete sau durere…
Dacă te-ai fi întrebat ce culoare avea lumina în acea lume probabil că nimeni nu ar fi ştiut ce răspuns să iţi dea pentru că nimeni nu descoperise încă ce sunt culorile…şi atunci probabil că ţi-ar fi răspuns că pentru ei lumina doar există …fără pete de culoare, fără umbre, fără forme…pentru îngeri lumina pur şi simplu există. Şi ce era mai frumos, era faptul că ei iubeau acea lumină… şi o iubeau aşa cum era ea, în forma ei atât de curată şi perfectă… şi o iubeau fără să se întrebe de unde vine sau ce este ea cu adevărat…ei pur şi simplu puteau să o iubească la modul pur şi inocent asa cum numai îngerii ştiu să facă.
Te întrebi dacă acolo exista verdele ierbii, iţi voi spune că exista…şi, doamne, cât de verde era !...Şi pentru ei verdele însemna viaţă şi căldură şi speranţă şi iubire…Aş vrea să iţi aduci aminte de cât de verde era iarba atunci cand erai mic. Aş vrea să vezi boabele de rouă care se preling de pe frunze şi sunt pline de lumină…şi firele de iarbă se pleacă pentru ca lumina să ajungă mai jos de ele, ca în final să se aşeze pe muschiul înca verde al pământului…şi să se odihnească pentru eternitate.
Îmi aduc aminte şi de cer…Acum mă uit în ochii tăi de copil şi îmi dau seama ca îi întrecea … nici măcar ochii unui copil azi nu mai poartă lacrimile şi culoarea acelui cer…şi uneori îmi este dor de acel albastru…Iar noaptea se aprindeau acolo, sus, mii de lumini, iar noi ne jucam cu ele. Îmi plăcea să desenez cu stele !...Pe atunci stelele erau sufletele îngerilor ce urmau să se nască … şi noi desenam cu sufletele lor pe cer, iar din când în când se mai auzea un râset plin de inocenţă şi plin de viaţă undeva în apropierea unei grămezi de stele. Atunci ştiam ca un înger se năştea! Încerc şi acum să îmi imaginez frumuseţea unui înger abia născut…dar acum îmi e destul de greu…ştiu doar că un înger abia născut era lumină şi era frumos cum numai soarele diminetii ar putea să fie.
Ce frumos mirosea aerul atunci!...Era ca şi cum ai fi încercat să miroşi toţi trandafirii şi crinii şi lăcrămioarele şi… dar, acum nu mai sunt ca să le mirosi… oricum aerul avea parfumul a o mie de flori pe care ai încerca să le miroşi dintr-o dată. Şi aerul plin de parfum mai era uşor umed astfel încât în fiecare moment al vieţii îngerilor în lumea viselor el pătrundea adânc în sufletul lor şi parcă le imprima ceva din esenţa sa …
Când mă uit la cerul vostru atât de pustiu mi se face dor de luna de atunci…Avea chip de fecioară, cu ochii mari şi negrii, cu zâmbet stins…De fapt nu am văzut nicioadată luna să zâmbească aşa cum o faceau stelele sau soarele…Nu, ea nu zâmbea…şi nu a zâmbit niciodată…şi nici nu va mai zâmbi de acum încolo…ea era fecioara moartă a lumii ce urma să vină…ea era singura care ştia despre moarte, dar care nu ne-a povestit nimic despre ea pentru că şi luna, chiar dacă era ea atât de tristă tot timpul …şi luna atunci ne iubea…atunci…
Mi-ai vorbit despre lumină, despre verdele ierbii, cer şi stele, apoi mi-ai povestit despre lună, dar … despre îngeri nu mi-ai spus nimic .Povesteste-mi acum despre îngerii care trăiau în acea lume a viselor…
Se văzu un zâmbet plin de regret undeva pe chipul său…acum parcă regreta că începuse să povestească…apoi a închis ochii săi mari care abia se zăreau printre suviţele de păr negru ce cadeau în valuri pe umerii firavi şi totusi destul de bine conturaţi…

Undeva din întunericul în care stătea se auzi un oftat scurt…urmat de un zgomot destul de ciudat pentu acea fiinţă şi pentru copilul din faţa ei. Era asemănător cu zgomotul pe care îl face o picătură de apă ce se scurge de pe coloanele unei peşteri bătrâne după care se desprinde de pereţii reci şi se izbeşte cu putere de podeaua acesteia …Aşa s-a auzit şi atunci…Fiinţa a tresarit, iar copilul s-a dat cu doi paşi mai în spate. Apoi se făcu o liniste îngrozitor de apăsătoare …se auzeau doar bătăile unui suflet şi a unei inimi. Fiinţa privea în gol, privea undeva dincolo de întuneric, încerca să găsească fragmente de trecut, să le lege pentru ca să poată vorbi iarăşi copilului…Şi gândul său zbura, dar se lovea de o garmada de obstacole fizice, lucru care nu se mai întâmplase până atunci. Apoi, a încercat să-şi trimită sufletul în cautare de îngeri, de vise şi de lumea de altă dată. Şi sufletul după ce murise pentru o eternitate acum inviase pentru câteva secunde pentru a vorbi despre îngeri…
Fiinţa oftă prelung şi începu din nou să povestescă despre îngeri…
Îngerii erau lumina, îngerii erau căldura şi viaţa ce nu ar fi trebuit să aibă sfârşit…îngerii …îngerii trăiau prin faptul că iubeau…îngerii erau perfecţi. Ei nu ştiau să plângă, nu ştiau ce este aceea suferinţa sau ura sau durerea. Îngerii erau perfecţi prin faptul că ştiau şi simţeau iubirea chiar şi în cea mai mică şi mai nesemnificativă piatră de râu…dar ei iubeau şi pentru asta ei erau lumina solară care azi nu încalzeste nimic altceva decat pamântul…decat ţărâna uscata şi colbul de pe marginea drumului ce este purtat de vânt. Îngerii îşi meritau lumea lor…lumea viselor. Ei nu au plâns niciodată …şi nici nu mai au cum să o facă acum…acum e prea târziu…acum e tarziu, mult prea târziu pentru îngeri.
Dar sufletul înviase doar pentru câteva secunde, iar povestea despre îngeri trebuia să se termine, căci sufletul se întorsese în eternitate şi nu se ştie când va mai învia sau dacă va mai învia ca să mai vorbească despre îngeri…
Fiinţa tăcu din nou…Copilul atunci cuteză să întrebe ce s-a întâmplat cu îngerii.
Atunci se făcu noapte…fiinţa se preschimbă în ceva ciudat… ceva apocaliptic…Privirea îi devenise tot mai rece, părul mai negru şi mai răvăşit se întindea pe umeri…zâmbetul îi era acum rece şi demonic… braţele îi deveniseră parca mai lungi şi aveau o culoare ciudată, cadaverică…corpul parcă i se uscase. Cu toate astea undeva, în acel întuneric absolut, se vedea o lumina palidă ce încerca sa răzbată prin piatră şi prin suferinţă, prin moarte şi prin chin…era sufletul care înca nu murise…înca nu murise…
Şi copilul cuteza să repete întrebarea: “Şi îngerii…ce s-a întamplat cu îngerii?”.
Fiinţa se opri …privi copilul de parcă şi-ar fi privit propriul fiu murind în chinuri…zâmbi rece, atât de rece încat inima copilului aproape că încetase să batî…se apropie de urechea copilului şi îi şopti :“Apoi au apărut oamenii !”. Avea o respiraţie atât de rece, încât privirea copilului îngheţase şi odata cu ea şi inima acestuia…Şi cu ultimile puteri mai întrebă: “Dar îngerii …îngerii, unde sunt? “.
Fiinţa îşi desfăcu aripile negre, privi cu ochi de foc spre noapte şi spre întuneric…îşi întinse mâinile spre infern, îşi ucisese sufletul pentru totdeauna, privi spre copil…îşi luă puţin avânt şi pământul se cutremură… începu să zboare către nicăieri…
Şi copilul mai striga : “Şi îngerii…îngerii unde sunt ?“
Fiinţa a răspuns : “Îngerii au fost ucisi …au fost ucisi!“
Atunci copilul în toată inocenţa sa cuteză să întrebe cine a omorât îngerii.
Fiinţa îl privi pentru ultima oară …şi tot pentru ultima oara îi mai vorbi. Dar, vocea sa acum era de gheaţă şi totul în jurul său era întuneric. Doar ochii îi mai ardeau. Şi a răspuns :“ Îngerii au fost ucişi de oameni…îngerii au fost ucisi …acum exista doar demoni …doar demoni şi întuneric !“
Şi ecoul vorbelor sale îl mai putem auzi astăzi dacă stăm să ascultam marea şi pământul …îngerii au fost ucişi…

In amintirea emotiei (IV)

Visează…visează despre suflet
Şi cântă…ca orbul ce-a văzut lumina
Căci, urlă sufletul în tine de-atâta ură
Şi caută să se atârne de iubire
Dar,raza e rece şi candela stinsă
Şi omul se-ntoarce spre lumea atinsă
De lacrimi şi urlet şi vaiet în noapte.
Şi plânge la luna şi raza îl arde.





Se-nchină şi zeii, căci omul iar cade
În cântecul nopţii cu umbra întinsă
Spre câmpuri de mâini ca vor îndurare.
Dar mâna-i prea scurtă şi sufletul doare
Şi iar cade…clipa de disperare.
Căci, viaţa e scurtă şi el nu-nţelege
Că ochii se-nchid, iar inima moare
Şi sufletul e singura lui scăpare.
Şi-ajunge la lună… şi cade…
Si moare…

Ingeri si oameni

De câte ori ai privit ploaia în amurg şi gândurile au zburat undeva departe spre orizontul infinit de vise? De câte ori ai numărat stele în miez de noapte şi visele s-au tranformat în dorinţe ce s-au întors surâzătoare către tine atunci când viaţa îti rezerva un final deja bine determiant? De câte ori ai inspirat aer proaspăt în zorii zile, iar chipul trist ţi-a fost brazdat de raza abia trezită din visare? De câte ori ai călătorit pe aripi de înger acolo unde lumile nu mai au graniţe, iar sufletul nu mai e un concept abstract pe care să-l defineşti stric prin termeni şi metafore? De câte ori ţi-ai permis să fii liber, să râzi să plângi, să visezi, să zbori, să crezi, şi apoi să te trezeşti dimineaţa înconjurat de surâsete pure de copil?
Probabil că tot de atâtea ori în care după fiecare clipă de speranţă ţi-ai permis privilegiul de a-ţi ucide sufletul ca mai apoi să o iei de la capăt pentru o infinitate de alte vise! De ce oamenii sunt aşa de simplu de ucis, de ce visele lor nu se pot urca pe aripi de înger şi nu pot zbura acolo către lumi în care abolirea conştiinţei este doar un mic impediment pentru obţinerea speranţei!
Ne creem un crez absurd despre vise, despre lumea din jur pe care îl urcăm şi-l coborâm continuu pe muntele suferinţei cu îndârjire absurdă asemenea lui Sisif fără însă a ne impune cineva acest lucru! E ca o simplă acceptare tacită a condiţiei de om ce mişeleşte acceptă povara creată doar de dragul de a nu fi departe de umanitate.
Dar există umanitate sau este un alt concept creat cu scopul scuzării slăbiciunilor noastre? Câte scuze mai suntem capabili să inventăm până la acceptarea propriei noastre condiţii?
De ce am fost creaţi îngeri şi am decăzut dorind mai mult? Şi am devenit oameni....

In amintirea emotiei (III)

O camera goală, o lumină albă şi rece, un pat mort şi negru e tot ce am văzut într-o zi…să fi fost sufletul meu? Nu. Era sufletul altcuiva…dar al cui?

O rece-amintire se-ntinde în noapte
Şi umbra-i e demon şi cântecu-i chin
Mă-ntreb de ce luna e a nopţii Cezară
Şi plâng iar în taină şi razele-i simt
Sunt reci…şi mă doare…
Şi sper şi iar mor
Dar mor pentru o clipă
Căci mâine sunt viu.




Trăiesc o secundă…căci orele dor
Mi-e frică de viaţă
De porţi de granit
De ura ce-o simt…
Căci iar n-am urât
Căci iar am iubit
Am rece privirea…şi rece-i şi trupul
Dar sufletu-i cald, şi-l simt…
Doar îl simt.
Şi marea priveşte, Neptun mă-nconjoară,
Iar Zeus admiră al vieţii hotar
Şi-aşteaptă să moară un om…
C-apoi iară să nască o viaţă
Miseră-n coşmar.
Iar astrele plâng…şi plâng pentru demoni
Căci, zeii slăvesc al visului dar.
Iubeşte o viaţă…o noapte…o secundă
Şi lasă în urmă al nopţii hotar,
Căci ura e mare…iubirea e rece,
Doar luna e caldă şi curge în noapte
Şi raza e moartă şi visul e chin,
Pământul trăieşte…iar eu doar suspin…
Şi mor cu aripi de înger
Ce-n iad a căzut,
Ce-i negru şi slab,
Ce-n viaţă a crezut.

Tipologia durerii

Întrebare: „Ce vindecă timpul, dar nimeni nu spune cât timp trebuie să treacă?”.
Răspunsul prompt ar fi că „suferinţa”, ce cunoaşte o întindere în timp ce nu depinde de noi ca simple entităţi fizice, ci depinde de entităţile sufleteşti ascunse în cel mai întunecat ungher al fiinţei noastre.
Ore, zile, ani poate chiar mai mult trebuie sufletului ca să fie vindecat...dar vindecat de ce anume? Vindecat de iluzia uitării, vindecat de amintiri ce revin permanent în prezent şi care de cele mai multe ori sunt însoţite de un banal „şi dacă”. Realitatea, acea absenţă a visului, se întoarece rece şi sarcastică cu un zâmbet de demon şi arată cu degetul spre efemeritatea noastră. Şi dacă , ce?...Ce mai punem întrebări cu răspunsuri implicite, ce ne mai torturăm cu ideea că ceva ar putea fi schimbat? Acel crud răspuns „NU” este cel ce defineşte trecutul. NU mai e...NU se mai poate face nimic...doar NU...
Naivitatea fiinţei însă se răzvrăteşte inutil şi se întoarce iar la cele câteva clipe de visare care-i oferă şansa să mai schimbe ceva...doar pentru câteva clipe. Un cerc vicios, un dans morbid între realitate, visare, iluzie şi perseverenţă. Această ciclicitate este prezentă într-o proporţie variabilă în fiecare fiinţă umană. Oarecum dezolant...Am ajuns cuceritori ai cerului, ai lumii şi încă avem nevoie să ne amăgim cu tot ceea ce a fost.
Ore dacă am fi încercat şi altceva? Dar ce? Am încercat şi fericirea! Şi a funcţionat! Dar pentru cât timp? Ideea e că a funcţionat, dar legăturile devenite deja atemporale întorc fiinţa iar spre durere.
Dar cum începe toată povestea suferinţei? Variantele sunt multiple, dar dacă am sta să le privim per ansamblu se reduc la socializare, adică la definiţia sumară a omului şi anume aceea ce cuprinde sintagma de fiinţă socială, de fiinţă ce nu poate trăi decât cu şi prin ceilalţi, de nevoia de ataşament faţă de semenii săi. Indiferent de tipologia temperamentală, omul are nevoie de oameni, chiar dacă s-au întâlnit multiple versiuni ale omului singuratic, acestea fiind doar exemple pentru cei ce încearcă să se amăgească cu faptul că pot evita socializarea. Oricât de mare ar fi durerea, şi aici vorbim de durerea sufletească, oricât de mult am încerca să reducem contactele sociale realizăm la un moment dat că acest fenomen este imposibil. După toată această străduinţă în van realizăm sau nu cât de naivi suntem, cât de vulnerabili suntem şi toate acestea având ca principală cauză natura umană. Câţi lideri puternici nu au ajuns în pragul nebuniei de a înfăptui gesturi pe care de altfel le-ar fi considerat absurde din cauza durerii.
În concluzie durerea există ...face parte din fiinţa umană o răzvrăteşte, o transformă o controlează şi în cele mai tragice momente o stăpâneşte. Uneori suferinţa impinge la gesturi necugetate ce au ca scop final renunţarea la existenţa considerată miseră de către cei ce recurg la gesturi extreme.

Dar ce generează suicidul ca efect direct al durerii ?
Probabil că una dintre cauze ce trebuie luată în calcul o reprezintă egoismul existent în fiecare fiinţă umană ce duce uneori la exacerbarea instinctului de autoconservare mai ales atunci când cuprinde semnificaţii filosofice lipsite de orice noimă de realism.
Ajungem uneori să uităm că suntem oameni cu defecte şi calităţi şi începem să ne autoconferim tăsături de entităţi supraumane, accentuând fie sensibilitatea cu care suntem înzestraţi fie inteligenţa superioară pe care credem că o posedăm. Locul în lume, locul alături de ceilalţi devine astfel o povară a sufletului de care se încearcă a se scăpa. Se începe trecerea la o paletă coloristică duală (alb/negru) cu accente sumbre şi tonuri grave...Esenţa lumii se voaleză, scopul existenţei dispare, inutilitatea umană îi preia locul, iar laşitatea mascată se ridică la rangul de virtute. Conştiinţa devine un concept departe de lumea umană, recurgerea la izolare şi indiferenţă se transformă în obicei.
Castelul de iluzii clădit cu atâta sârguinţă e pe cale să se dărâme...încet realitatea devine un chin...umătorul pas îl reprezintă nefiinţa. Şi dacă e să privim obiectiv şi rece tabloul de mai sus ne duce cu gândul la cât de scurtă este existenţa umană atunci când suntem cei în puterea cărora stă să decidem ce e de făcut cu viaţa...
În esenţă, constientizarea faptului că cei ce îşi fac cel mai mult rău suntem chiar noi ca entităţi separate este aproape nulă pentru simplul motiv că este mult mai uşor să aruncăm cu piatra fie în cei apropiaţi fie în noţiunea generală de sistem.
Visăm să fim tot timpul altfel şi considerăm că dacă ne alegem un model anume şi ne dăm silinţa să devenim ca el am putea realiza ceva. De fapt, privită cu detaşare, această imagine ideală reprezintă doar un avatar al propriilor nostre complexe. Nu este o regulă generală, dar este un aspect cu aplicabilitate la scară largă în societatea contemporană. Altearea personalităţii din dorinţa de a obţine ceva comercial şi plăcut majorităţii duce de cele mai multe ori la exacebarea esenţei fiinţei umane şi a întregii sale frumuseţi devenind o copie fidelă a unei alte entităţi.
În momentul conştientizării acestui aspect (dacă se întâmplă) apare din nou suferinţa şi sentimentul de inutilitate accentuat de lipsa unei baze capabilă de a conferi valoarea adevărată omului.
De ce anume are nevoie omul pentru a suferi? Răspunsul este atât de banal încât de cele mai multe ori îl negăm cu nemăsurată hotarâre: de el însuşi.
Percepem realitatea aşa cum ne convine...de cele mai multe ori facem alegerile greşite, negând cu seninătate alternativele, posibilităţile conexe şi dintr-un masochism nativ ne întoarce cu jovialitate spre durere.
Complexele de superioritate acţionează mult mai eficient cât cele de inferioritate, dar şi mult mai simplu. Negarea oricărei altenative devine soluţia ideală. Deşi se nasc continuu idei şi soluţii noi , plecând de la premisa imposibilităţii de aplicare a acestora ca urmare a pretinsei experienţe dobândite în cursul vieţii sunt respinse cu vehemenţă.
Complexele de inferioritate deşi intevin cam în aceeaşi manieră în tabloul suferinţei nu duc decât la descoperirea şi acceptarea mizeriei umane fără ce mai mică poftă, măcăr şi instinctuală, de depăşire a condiţiei.
Întrebări cu răspunsuri evidente, dar greu de acceptat macină fiinţa umană în permanenţă provocând o durere continuă care datorită perioadei de acţiune îndelungată devine habitudine.
Privit cu detaşare acest tablou seamănă cu o slabă piesă de teatru în care joacă actori de mâna a doua.
Lupta cu existenţa, lupta pentru satisfacerea propriilor nevoi se termină de multe ori în trepte patetice de abandon şi acceptare a condiţiei uname inferioare.
Oricât de crud ar suna toate acestea, oricâ de critic ar fi totul şi oricât de mult am nega realitatea în speţă cam asta se întâmplă.
Suferinţa depinde în mare măsură de experienţa de viaţă şi de gradul de sensibilitate al omenilor.

In amintirea emotiei (II)

Sunt ochiul ce cuprinde al inimii tot,
Sunt sufletul ce arde al lumii neînţeles,
Sunt inima ce bate al gândului hotar,
Sunt înger şi sunt demon, al viselor ştrengar.




Sunt nimeni şi sunt lumea ce raza n-o-nţelege,
Sunt visul ce se şterge de-al nopţii drag coşmar,
Sunt limita iubirii şi-a urii păzitor.
Sunt sângele de fiară ce curge închegat,
Sunt miezul suferinţei ce-a ars cândva în iad,
Sunt chipul Afroditei ce-i spart de-atâta veacuri,
Sunt fulgerul lui Zeus ce azi nu se aprinde
Şi-ncearcă să se-nece în marea lui Neptun,
Sunt omul mic ce vede, ce moare şi-nţelege…
De ce?

Atat...

Zbor…simplu si banal. Ce este? Oare stim…oare vom stii vreodata?
Este posibil.
Dar pana la urma ce este zborul?
E o pasare…o speranta…un suflet…o idee sau o simpla actiune?
Zbor…ce simplu si ce banal.
Este actiunea prin care iti desfaci aripi si incerci sa te inalti prin aer, prin iluzii, prin limite.
Dar cine zboara?
Si toti am raspunde la fel de simplu si de banal: doar pasarile!
Oare?
Iar tu, omule, nu vrei sa zbori?
Si omul, din unghiul lui obscur, cu ochii mari de un albastru intens, cu chipul barazdat de urma ultimei iluzii, cu trup subtire, slab si mort incearca sa raspunda cu glas stins si ton grav:
Cred…poate…nu stiu…

Si apoi devine haos. E gol pe dinauntru si totusi este haos. Intreg echilibrul se distruge. Devine un om in fata unei usi. Si e speriat…si e cosmar…si pentru o clipa spera. Speranta da astfel nastere la o intrebare obsesiva: as vrea sa zbor?
Nu stiu! raspunde Cineva. Vrei?
Si acelasi banal, simplu, ucigator raspuns:
Cred…poate…nu stiu…
De data aceasta incepe sa fie mai hotarat. Figura cadaverica i se lumineaza ceva mai mult. El chiar incepe sa creada ca poate zbura. Ii este frica, dar in ecou sufletul mai tine o idee : ca ar putea zbura.
Si Cineva intreaba:
Cu aripi vrei sa zbori?
Un raspuns tampit, agitat si deja mult mai iritat apare:
Da…cu aripi…
Ce prost esti…chiar crezi ca poti sa zbori?
Tacere…tacere…si se intinde in eternitate…
Apoi apare un sunet, doua si o intrebare idioata:
Nu…nu pot sa zbor cu aripi?
Era omul…tot mic…si tot atat de slab si de inert.
Si daca ai putea zbura unde ai vrea sa te indrepti?
Ai vrea sa zbori in sus? Crezi ca ti se cuvine atat de departe? Pana si gheata lunii ar fi ca un foc pentru tine. Nu…nu cred ca ai putea sa zbori in sus…
Hai sa vedem daca in jos poti. Si unde ai ajunge?! Mai jos decat propriati indeferenta, egoism si nimicnicie…Ce putin est! Cat de nesemnificativ!Sa zbori spre intunericul mai negru decat insusi infernul. Si chiar sa-ti doresti acest lucru! Cata degradare si cat patetism!
Dar ai putea sa zbori pe linia de mijloc. Ar fi aglomerat. Te-ai pierde printre altii si te-ai pierde pe tine. Dar ce mai ai de pierdut cand tu insuti esti in aceasta situatie. Sa pierzi nimic…ce tampenie?
Mai vrei sa zbori?
Si figura disperata, cu ochii mai mari decat la inceput incat daca te-ai fi chinuit i-ai fi vazut si nervul optic, cu fata mai alba decat abstractul pur, cu corpul chircit in acel ungher intunecos raspunde:
Nu…nu, nu mai vreau sa zbor niciodata…si repeta obsesiv…niciodata…niciodata.
Ce putin iti trebuie sa mori omule. O idee, o banala si firava idee si esti anihilat, esti tarana, esti trecut.
Poate e mai bine pentru tine sa ramai asa. Sa stai in intuneric sa mori si…si atat.
Nimic …asta esti…doar vid si haos.
Ar fi mai bine sa nu fi existat nicicand.
Doar mori…
Si el supus si mic…muri.
Atat…

In amintirea emotiei (I)

Ridică privirea, gândeşte-n trecut
Şi vezi o poveste cu oameni de demult
Ce ard de dorinţa unui nou început
Şi speră şi cred, dar totu-i doar vânt
Căci ea a iubit şi el n-a crezut
Un om ce-i prezent şi nu e trecut.
Acum luna trece şi iar îl priveşte
Cum plânge că-i singur şi-n iad înecat.
Dorinţa apare, dar ea nu mai este…
E sufletul cald ce-n lut s-a-ntrupat




E visul sălbatic şi demonul nopţii
Ce-i şterge obrazul şi dulce-l sărută
Pe buze…pe frunte…apoi îl alungă
Şi fuge spre suflete calde ce-o cheamă,
Căci, ea e iubire, nu ura profană,
Căci, ea este viaţa şi nu moare-n el,
Căci ea este Luna, iar el Lucifer.
Aceasta-i iubirea…povestea e simplă.
Acesta-i prezentul sau poate trecut,
Ce leagă doi oameni şi-un nou început.
Căci, el o iubeşte, dar ea n-a crezut
Şi cade dorinţa şi vechiul trecut
Şi demonul arde în sine tăcut…

O alta lume

Privea lumea în care trăia cu nostalgie...o privea mereu din acelaşi loc...o privea mereu pe toată...o privea de la marginea mării. A privit-o şi înainte timp de o eternitate, a ascultat-o cu atenţie şi blândeţe. A făcut însă greşeala existenţei viitoare şi anume aceea de a o întelege. Simţea tristeţea omenirii, râdea hilar la bucurii, însă sufletul îi era mereu trist, iar ochii mari mereu ascunşi de umbra viselor frânte. A sperat alături de ei, alături de oameni, a luptat pentru ei, a visat dincolo de putinţa umană, a căzut de o infinitate de ori cu ei în crepusculul temerilor...Şi toate astea din acelaşi loc...de la marginea mării...

A învăţat să creadă şi a crezut pentru fiecare în parte atunci când credinţa lor se pierdea în umbra disperării. A avut aripi demult... dar şi le-a pierdut în negura vremurilor. A rămas cu toate astea tãcută şi mereu nostalgică la marginea mării..era locul unde rămăsese de fapt sufletul său...şi-l abandonase de multe ori acolo în singurătate numai pentru a fi lângă oameni, dar de fiecare dată se întorcea într-o linişte mormântală la el...era tot ce avea ea...era tot ce reprezenta ea...numai aşa se regăsea...era lumea ei de linişte.
Îşi dorise de atâtea ori să trăiască printre oameni, făcuse atâtea compromisuri inutile, trecuse prin atâtea umiliţe şi toate astea cu acelaşi surâs trist cu aceleaşi dezamăgiri. Chiar şi-a dorit o viaţa lângă ei..îi iubea atât de mult, o fascinau atât de tare...dar a fost alungată.
Cândva oamenii ce au alungat-o i-au simţit lipsa, dar nu au ştiut de unde să o cheme..nu au ştiut de lumea ei, deşi le explicase de mii de ori, ca marea e lumea ei...că acolo va fi mereu pentru toţi.
Acelaşi film hilar al vieţii rula prin faţa ochilor săi, aceeaşi finalitate indubitabilă, de parcă cineva superior crease scenariul perfect aplicabil omenirii şi o blestemase să-l privească mereu din acelaşi loc.



Privirea tristă se cobora încet către ţărm...văzuse pentru a nu ştiu câta oara luminile civilizaţiei undeva la orizont...Ce frumos luceau...O lacrimă se scursese prin acelaşi loc, pica lent pe obraz, se prelingea leneş pe gâtul lung de parcă dorea să-i cunoască pulsul vieţii, apoi dispăruse sub o pală de vânt. Stătea invăluită de singurătate şi ar mai fi stat să spună o rugăciune către stele, o ultimă rugăcine pentru aripile ce le-a avut cândva.
Prin ochii ei se vedea spectacolul vieţii şi al morţii...Prin ochii ei verzi se putea zări absolutul...De privirea ei se spărgea albastrul mării...Ce mare învolburată era...Nu mai fusese marea demult aşa. Era singura care o cunoştea cu adevărat, era singura care a înţeles-o, a fost singura care a ascultat-o tacută fără a o judeca...a fost singura care a primit-o aşa cum era ea. Nu i-a cerut schimbarea, nu i-a cerut docilitatea şi nici compromisul. Mereu caldă pentru ea, mereu rebelă, mereu liberă a primit-o asemenea unui părinte, a învăluit-o în dragoste şi i-a ascultat tăcerea. Nu i-a cerut să râdă când era tristă, nu i-a cerut să lupte când era învinsă, nu i-a cerut să zboare când rămăsese fără aripi. Poate că tocmai de aceea marea e lumea ei...la care se va întoarce în fiecare eternitate. E o altă lume şi de data asta este lumea ei. Nu mai vorbeşte demult despre această lume oamenilor pentru că nu au reţinut niciodată marea...



Oare lumea ei era mai bună decât cea a oamenilor? Acum, nu mai conta asta...nu va mai conta mult timp, se simţea bine acolo şi pentru câteva secunde uitase de oameni...ar fi vrut să rămână aşa pentru mult timp...ea, singurătatea şi marea...
Freamătul civilizaţiei însă o atragea asemeni unui magnet...într-un masochism extrem se va întoarce către luminile civilizaţiei...nici ea nu cunoaşte prea bine motivul pentru care face asta. Cu zâmbet trist, privirea cazută, ochii mari ascunşi de genele spreranţei de mai bine, cu paşi apăsaţi întoarce din nou spatele sufletului său. Şi pleacă...ar fi vrut să zboare aşa cum putea face demult...s-a uitat la aripi ...şi numai erau..erau doar semnele cicatrizate ale existenţei acestora de odinioară.
Pleacă..ştiind că tot la marginea mării se va întoarce...plecă perfect conştientă că o nouă dezamagire va veni..o simte atât de aproape, atât de intens...
Nisipul îi face cărarea...marea se linişteşte oferindu-i binecuvântarea şi pacea asemenea unui părinte copilului fugar...
Tot la marginea mării se va întoarce...şi tot tristă ....în căutarea sufletului său, uitat printre picături de apă.