Si inca ceva...

Zi monotonă...acelaşi program..discuţii diferite...a fugărit câteva amintiri şi azi...a zâmbit nostalgic aducându-şi aminte de ele. Şi-a dat seama că a obosit să le mai răscolească şi azi. A căutat ceva util de făcut...nimic...e doar o altă zi din calendar..un alt timp pe care îl aşteaptă să treacă. A aşteptat de fiecare dată trecerea timpului...totul este atât de predictibil..nimic nou...şi totuşi nu a renunţat să aştepte să se întâmple ceva. Poate că e singura iluzie care încă o mai ajută.
A început ploaia...ritm sacadat de stopi lovind asfaltul rece...urbanism notoriu, miros de oraş în care freamătă în fiecare zi o pseudoviaţă. S-a uitat mereu în ochii oamenilor şi de multe ori a văzut doar singurătate mascată de o aprentă vânzoleală socială. Dar, trece şi ea...şi se adună iar clipele de singurătate precum nisipul într-o clepsidră aşteptând scurgerea până la următoarea ieşire în societate.
Cam aşa se scurge timpul multora...de multe ori aşa se scurge şi timpul ei...nu ..nu este cu nimic diferită de ceilalţi, se confundă cu mulţimea aproape vie...



Are din când în când câte o zvâcnire de vitalitate şi atunci îşi doreşte libertatea şi un drum lung departe de civilizaţie, îşi doreşte să fie doar ea şi un itinerariu imaginar conturat dincolo de urbanism. Îşi mai doreşte, în toată banalitatea sa, să fie lăsată atunci să fie doar cu ea...şi încă ceva...îşi doreşte din când în când să trăiască şi pentru ea.

In amintirea emotiei (VII)

Cândva am cunoscut un om...
Apoi, am cunoscut şi omul ce se ascundea în el.
Mă rătăcisem...
Probabil ca fiinţa mă fascina...
Probabil că uitasem să mai bat la uşă înainte de a intra...
M-am oprit...am făcut un pas înapoi...şi încă unul...
Până când nu mai aveam unde să fug...
Am stat aşa în neştire...cât timp



Poate un secol...poate întreaga eternitate...
Mă pierdusem în simţuri, în vise, în speranţe...
Deschisesem multe uşi...
Dar omul?
Uitasem şi de el...
Uitasem să deschid o uşă...
Era uşa către sufletul său...

In loc de incheiere...

Cândva visam să zbor, dar m-am oprit…şi-i văd pe ceilalţi cum zboară…aripile-mi sunt frânte, iar disperarea simt cum îmi înconjoară fiinţa…când voi muri? Când îmi va muri ceea ce a mai rămas din suflet? Curând! Să se numească oare suicid?

Cui îi mai pasă! Mie în nici un caz…Îngerul acum e demon, iar demonul va pieri…Îşi va închide ochii şi îşi va strânge aripile pentru a face loc altor demoni…Veniţi!! Lumea e plină de disperare şi de moarte!!
Eu doar vă fac un loc…

In memoriam...

Şi ce dacă afară plouă?...Şi ce dacă totul e mort de mult?...Şi ce dacă soarele nu va mai răsări nicicând?...Şi ce dacă voi muri şi eu într-un final?...Şi ce dacă acum sunt orb?...Şi ce dacă voi fi orb şi mâine?...Şi ce dacă acum sunt atât de obosit încât aş vrea doar un pat în care să mă pot odihni măcar pentru o clipă?...Şi ce dacă mi-e frică de ziua de mâine?...Şi dacă ar fi fost mai bine să fi murit demult?...Şi ce s-ar fi întâmplat dacă nu m-aş fi născut nicicând ca fiind eu şi m-aş fi născut ca fiind altcineva?...Cum ar fi fost oare lumea atunci?...Oare ar fi strălucit soarele mai mult?...Oare ochii mei ar fi văzut şi altceva decât această miseră lume?...Oare m-ar fi iubit şi pe mine cineva?...Oare câti m-ar fi urât atunci?...Oare aş fi iubit pe altcineva?...Oare pe câţi aş fi urât atunci?...Oare aş fi fumat aceleaşi ţigări?...Sau poate aş fi preferat fumul fin al unui trabuc?...Oare ce fel ar fi arătat paharele din care aş fi băut?...Dar ce aş fi băut?...Aş fi încercat doar apa?...Sau aş fi încercat cea mai fină băutură care ar fi existat?...Oare aş fi vrut să mă nasc dacă aş fi ştiut ce mă asteaptă?...Oare aş fi murit la fel?...

Oare mi-ar fi plăcut cărţile la fel de mult?...Oare aş fi urât lumea asta la fel de tare?...Oare aş fi fost la fel de neînţeles?...Oare aş fi plâns la fel de singur undeva în întunecimea camerei mele?...Oare mi-ar fi plăcut ploaia la fel de mult?...Oare aş fi numărat aceeaşi infinitate de stele?...Oare aerul dimineţii ar fi mirosit la fel de proaspăt ca în dimineata asta?...Oare aş fi văzut un cer mai senin şi mai albastru ca cel din ziua de azi?...Oare roua ar fi fost la fel de rece?...Oare mi-aş fi iubit viata la fel de tare pe cât o urăsc?...Oare aş fi râs de atâtea ori?...De câte ori aş fi plâns?...Câte drumuri aş fi făcut?...De câte ori m-aş fi dus într-o pădure?...De câte ori m-aş fi întors acasă trist?...Dar de câte ori aş fi fost vesel pe drumul spre casă?...Câţi prieteni aş fi avut?...Pe câţi dintre ei i-aş fi iubit cu adevărat?...De câţi oare m-aş fi folosit?...Cui i-aş fi spus primul sincer “ te iubesc!”?...Cu câţi aş fi bătut pariu pe o labă de iepure?...Cu câţi aş fi visat la viitor?...Cu câţi mi-aş aduce aminte de trecut?...Cu câţi aş fi jucat cărti?...Pe cine aş fi înjurat?...Dupa ce fata aş fi plâns prima dată?...
Merită oare toate astea să fie?...De ce?...

Iluzii

E azi…a fost şi ieri, va fi şi mâine.
E doar prezent şi totuşi poţi nega existenţa trecutului sau pe cea a viitorului?...Poţi să negi o zi…o secundă…o clipa…dar poţi să te negi pe tine?
Omul…fiinţă mică, slabă şi egoistă asculta o cugetare. Ridică privirea…O ţine fixată într-un punct.
Se pare că vrea să gândească. E doar o iluzie. Nu spune nimic. E doar tăcere.
Şi totuşi…şi totuşi spre surprinderea Cuiva răspunde: nu ştiu. Şi iar tăcere.
Ce nu ştii, nu ştii ce să răspunzi? Nu ştii dacă te negi? Nu vrei să ştii?
Iar omul…şi doar atât…răspunde prin tăcere.

Atunci, se-ntreabă Cineva dacă tăcerea e iluzia gândirii, dacă tăcerea e iluzia sentimentului, dacă tăcerea e iluzia omului şi dacă omul nu e doar o iluzie.
Atunci, hai să vorbească despre iluzii, căci asta caracterizează omul. Şi-atunci întrebă:
Omule tu crezi în iluzii?
Şi omul răspunde:
De ce n-aş crede? Eu cred în ele pentru că sunt altceva. Iluzia e în mine şi eu sunt în iluzie. Iluzia e apă, e foc, e aer şi pământ. Iluzia e totul, chiar şi Tu.
De ce crezi ca şi Eu aş fi o iluzie?
Exişti pentru că eu vreau să exişti, te chem pentru că eu vreau să te aud, te mângâi pentru că azi vreau să te simt. Şi totul e doar azi, iar mâine te voi alunga. Existi în prezent pentru că nu ai viitor.
De ce mă vei alunga?
Pentru că esti prea bun, iar o iluzie o domin, o controlez, o gust, o simt, mă amăgesc, disper şi mor.
De ce o domini?
Ce vrei să-ti spun?! Eu sunt slab, eu sunt mort, eu sunt praf şi raza de lumină stinsă. Aş vrea să mă simt puternic pentru o clipă.
Ce prost eşti!
Eu ţi-aş putea da puterea-ntreagă, ţi-as putea deschide ochiul spre raza de lumină, poate te-aş face soare şi lună.
Mi-e frică…e vina mea…şi totuşi domin…măcar o secundă…măcar o iluzie…măcar…
Priveşte-mă! strigă omul la El. Priveşte-mă şi spune-mi ce vezi, ce simţi şi ce gândeşti!
Şi strigă-n disperare:
Întoarce-te spre mine cu chipul măcar o dată. Priveşte-mă şi zi-mi ce vezi!
Atunci El se uita pentru a mia oară spre om.
Îl vede azi, desi l-a mai văzut şi ieri. Dar omul nu ştie.
Şi lumea se mişcă, şi luna dispare şi linişte se făcu şi El îl privi acum doar pe acel om. Avea privirea neagră, dar plină de căldură. Avea ochi de gheaţă şi totuşi îi ardeau. Şi privi…Ce văd?
Îţi văd doi ochi albaştri mari, în care încă este viaţa. Văd chip angelic, alb şi pur. Văd un copil crescut devreme ce încă lumea n-o-nţelege. Văd lacrimi calde şi văd speranţă. Văd suflet pur şi inocent. Văd viaţa, văd şi moarte. Văd locul strâmt în care stai. Văd întunericul şi frica.
De ce nu faci un pas să ieşi?
Văd viaţa ta de mai târziu…
Esti mic, esti slab, schimonosit. Cu părul alb, cu ochii mari ce mai ascund o ultima iluzie, speranţă…credinţă: aceea de a mă fi oprit să plec…
Văd omul ce frumos era în tinereţe şi-acum e mic şi e bolnav. Îl doare sufletul şi trupul şi se căieşte că a-ndurat o viaţă. Văd crucea ta sub cer albastru, ce parcă a împrumutat, o lacrimă de-acea culoare din ochii tăi…
Şi cerul se-nnorează şi corbii vin acum…E negru-n depărtare şi neagră e şi floarea de pe al tău mormânt. Şi candela mai arde, dar se va stinge-acum. Şi nimeni nu-ţi va mai aprinde al sufletului foc. Eşti mort şi eşti ţărână, esti unul din cei mulţi…
Dar tu ce vezi la mine, de ce te temi atât?

Iar omul îngrozit răspunde:
Eşti demon al tăcerii şi al sufletului meu, mi-e frică-n noapte de chipul tău. Eşti rece şi te doare când trăieşti…şi cauţi îndurare…
Eşti Lucifer şi arzi în focul sufletului tău.
Ai o privire rece de demon şi de zeu.
Deşi iubeţti nu ţtii cum oamenii iubesc şi ceri prea mult de la fiinţe ce de abia lumina o zăresc. Eşti mort şi viu, eşti început dar şi sfărşiă, eşti totul şi nimic. Eşti Tu şi doar atât…
Şi poate că aici ai dreptate. Tu esti prea mic, prea jos, iar eu sunt mult prea sus. Dacă ai ştii să zbori poate m-ai ajunge. Dar nu poţi…
Ce-ai vrea să faci acum? Eu te ajut!
Aş vrea să pleci ca eu să mor…
Dar…dacă asta e tot ce-ţi doreşti…atunci mori.
Şi El…şi El simţi cum lacrima neagră se scurse şi odată cu ea încă o viaţă.
Şi omul mic şi slab muri…Însăşi iluzia şi frica l-au învins de data asta.
Şi el muri…

Eram perfect...

Stăteam în camera mea. Era destul de sumbră toată atmosfera, mai ales că afară începuse să plouă…de fapt ploua de mai bine de două zile. Era o ploaie care îţi pătrundea până în oase şi odată cu ea şi durerea unei lumi întregi care exista doar pentru ea…doar pentru că trebuia să existe oameni. Dar, ce sunt oamenii în comparaţie cu ploaia. Ei, din colţul lor obscure, sunt mici şi nu prea îndrăznesc…de fapt nu au îndrăznit niciodată să privească ploaia…să o miroasă şi să se simtă infiniţi aşa cum e ploaia. Ei sunt doar simpli muritori…sunt doar oameni care se nasc şi mor…şi…şi atât, doar mor.
Iar eu stăteam în camera mea şi mă gândeam la ploaie. M-am ridicat din patul gol şi rece şi m-am îndreptat spre fereastră. Vroiam să ating ploaia…vroiam să o simt aşa cum era ea, cu toată durerea pe care o ducea cu ea spre pământ, dar eu vroiam să zbor cu ea, dar nu spre durere ca toţi ceilalti ci invers. Vroiam să văd dacă poate exista şi altceva în afară de durerea surdă care cădea spre pământ…
M-am gândit să încerc mai întâi să privesc ploaia…ce linişte se făcu la un moment dat în jurul meu…şi nu faceam decât să privesc ploaia. Apoi m-am întrebat dacă atât este suficient pentru a se face linişte. Aud deodată un zgomot….Privesc în jurul meu…Nimic. Doar natura moartă şi linişte. Apoi, privesc în sufletul meu…Da! Acolo era zgomot, acolo era viaţa. Viaţa era în mine, dar nu o văzusem, nu o auzisem, nu o gustasem şi nu o simţisem până atunci. Atâta timp am fost mort şi poate aş fi continuat să mor dacă nu ar fi plouat…
Ce senzatie ciudată: trăiam. Doamne, îţi poţi imagina, o viaţă întreagă am trăit-o de fapt fără să fiu viu. Şi moartea ar fi continuat să existe şi să mă înconjoare cu braţele ei lungi şi uscate până la eliberare, până când aş fi ales să trec în cealaltă iluzie a mea şi anume lumea…
Ploaia gonea în continuare spre pământ şi oamenii alegeau să cadă odată şi poate pentru totdeauna cu ea.
Eu eram însa altfel. Eu descoperisem viaţa. Şi cât de simplu era! Trebuia doar să priveşti spre ploaie însă în sens invers.
Vedeam picături cum se preling pe geam, însă eu deja nu mai aparţineam acelor picături lumea mea era cu totul şi cu totul alta, era o lume pe care doar nebunii ar accepta-o…dar era lumea mea în care eu eram viu şi în care puteam să visez atât cât doream fără să mai sufăr, fără să mai rănesc …fără multe alte lucruri pe care mulţi le-ar fi considerat deosebit de importante pentru ca noţiunea de om să fie complet definită.



Era micul meu castel de iluzii sau poate era întreaga mea existenţă cuprinsă de darurile vieţii de acele lucruri pe care doar zeii Greciei le-ar fi admis.
Era lumea mea care îmi plăcea şi în care mă simţeam puternic. Nu mai vroiam să trăiesc printre oameni, nu mai puteam să le accept compromisurile şi slăbiciunile. Eram eu şi lumea mea perfectă şi eram perfect în lumea mea. Nu vroiam să cred că poate exista şi altceva în afară de ea şi în afară de mine …eram unicul ce conta pentru mine, iar restul îmi era indiferent…dar uneori asta mă durea şi îmi era frică să mă gândesc că durerea făcea parte din omul perfect din mine…Alteori, îmi spuneam că şi suferinţa facea parte din perfecţiunea mea şi îmi plăcea să savurez orice clipă de durere fără să mă mai gândesc că durere simt şi oamenii, fără să mă mai gândesc că tocmai durerea era aceea care îi făcea mici…că tocmai durerea mă face pe mine să simt scârbă faţă de ei…Dar, toate astea nu contau…Eu eram perfect…eram perfect…doar perfect, căci altceva nu puteam să simt …altceva nu îmi permiteam să fiu decât perfect şi atât…doar PERFECT.
Ce conta că lumea era în suferinţă, ce conta că oamenii nu înţelegeau cum sunt eu ..poate că nici nu îmi păsa. Paradoxal însă, ziua mă gândeam şi la ei. Nu le dădeam prea multe gânduri, căci eram perfect…dar, totuşi, mă gândeam că fără ei poate că nu aş exista, că fără ei nu aş putea nici măcar să rostesc cuvântul perfect…Apoi, noaptea mă întorceam din nou la lumea mea perfectă.
Îmi plăcea noaptea pentru liniştea pe care mi-o oferea. Făcea ca totul să îmi aparţină, mă făcea pentru câteva clipe unic şi doar pentru mine. Şi aşa eram perfect. Dar noaptea aducea odata cu ea şi puţin din lumina şi gustul morţii. Uneori simţeam mortea cum se apropie de mine. Îi simţeam mâna rece aproape de chipul meu, simţeam sărutul ei macabru, respiraţia ei sinistră …apoi simţeam cum buzele ei le atingeau pe ale mele …cum, după aceea îşi duce capul spre pieptul meu ascultând câteva clipe din viaţa care tocmai se scurgea din mine, apoi se ridică undeva deasupra mea, rade şi pleacă mulţumită. Dar, aceste lucruri se întâmplau pentru mine atunci când mai plecam din lumea mea şi asta se întâmpla destul de rar. Uneori mă gandeam că asta li se întâmplă atât de des oamenilor…Ce proşti! Dacă ar veni în lumea mea poate ar fi eterni la fel ca mine dar, atunci eu mi-aş contamina lumea perfectă.
M-am întors apoi la ploaie. Începusem să privesc cerul. Era atât de cenuşiu şi rece! Lumina sa era parcă moartă …era palidă, fără de culoare, parcă tot universul se golise…
Apoi ploaia …o simţeam aproape de mine şi parcă îmi era frică (dar cum poate să-i fie frică cuiva care este perfect?). Acum mirosea parcă a moarte… iar picăturile parcă se împleteau într-un dans haotic prevestitor de apocalipsă. Totul era ciudat… foarte ciudat… de parcă lumea mea perfectă fusese contaminată.
Priveam picăturile de ploaie cum alunecau spre pamânt, cum atingeau colbul de pe marginea drumului, cum se rupeau în bucaţi şi apoi mureau devenind mocirlă. Dar, ploaia pentru mine era perfectă cum de moare şi ea?
Mie nu poate să mi se întâmple aşa ceva! Eu sunt zeul ce şi-a făcut singur altar, eu sunt Neptun ce şi-a adunat singur stropii de apă ca să-şi facă ocean… eu nu pot să mor, eu sunt perfect şi la fel şi lumea mea… în lumea mea nu exista moarte …exist doar eu şi lumea mea!!!!!!!
De ce nebunului îi este sortit să trăiască şi mie nu, el nu e perfect şi totusi trăieşte şi eu …şi eu de ce mor …eu sunt perfect!!!
Dar, omul nu a înţeles nicicând rostul castelului său de iluzii… a refuzat să accepte că nu e ploaie şi că nici zeu nu a fost nicicând şi că locul său e printre oameni …că va dori el să fie bun sau rău asta trebuia să aleagă singur …el s-a născut să aleagă şi nu să judece sau să trăiască în lumea perfectă…în castelul de nisip care se va scurge odată cu ploaia.
Dar, omul privi doar ploaia…când deodată ridică ochii spre cer. Se sperie…a văzut petru prima dată în viaţa sa ochii care îl priviseră tot timpul. Din ochii aceia curgea ploaia. Într-un final îşi făcu puţin curaj şi întrebă: pentru cine plângi”?
Şi primi un răspuns: PENTRU TINE ŞI PENTRU LUMEA TA PERFECTA…