Devenim...

Cu sau fără voinţa noastră anii trec peste noi şi fiecare fir de nisip aparţinând clepsidrei timpului de asează nestingherit undeva pe tot ceea ce reprezentăm noi, trecut, prezent şi viitor. Normalitatea prezentului devine exact ceea ce nu ne-am dorit niciodată, visele suferă transormări şi adaptează omul la ce trebuie să fie azi. Bruma de vise devine nostalgie şi resemnare, mai apar din când în când zvâcniri de vitalitate, dar şi acealea se sting sub auspiciul convenţionalismului. Cu sau fără noi, ca direcţi paticipanţi, vitaţa îşi urmează cursul, acelaşi de o etenitate şi care va dura cam tot atât de mult. Încercăm să ne împotrivim destinului, încercăm să creem momente din trecut într-un mod forţat şi ne este greu să acceptăm că şi noi la fel ca şi cei ce sunt în jurul nostru devenim...



Devenim mai blazaţi, mai goi, mai singuri. Strălucirea se pierde în mulţine, nevoi şi drame şi tot ceea ce ne oferea farmecul de demult se pierde printre ceilalţi. De multe ori regretăm şi ce este mai grav este că ne regretăm pe noi. Constientizăm că totul în jurul nostru moare şi renaste în afară de suflet. Sufletul are linie bine stabilită şi nu există renaştere...el e copil şi se joacă, apoi trece prin momente de adolescenţă când e plin de vitalitate, şi spera şi visează şi planifică şi toată lumea îi aparţine. La maturitatea începe să se devină singur, priveşte în jur, se chinuieşte pentru mai mult, dar valorile sunt complet diferite, devine închis în propriile sale vise, devine convenţional şi social, undeva aproape de banal. Simultan cu sufletul oamenii sunt obosiţi să mai lupte pentru mai mult, devin banali şi se bucură de această stare aşteptând doar un final.