Dor de casa...

Am încercat să ma abţin în a comenta în veun fel răutacios oamenii cunoscuţi în ultima perioadă. Puşi în acelaşi loc, chiar şi cu mine printre ei, ia naştere un tablou pitoresc pe care dacă l-ar fi vazut un ironic sau un cinic ar crea o altă „Comedie umană”.
Tipologia umană variată are un „mare” scop existenţial, acela de a se afirma. Şi cu eforturi considerabile încearcă să îşi atingă acest ţel. Situaţia este de un patetism rar întâlnit cu nuanţe de ipocrizie, prostie şi nu în ultimă instanţă plin de ambiţie.
Oameni cu pretenţii de maturi încearcă să se înşele unii pe alţii, să creeze alianţe şi să dărâme lideri de carton.
Valorile, care au existat probabil până la un moment dat, au dispărut complet, spiritul de turmă este omniprezent şi măcinaţi de dorinţe ascunse şi frustrări multiple vor afirmarea, vor puterea, vor să demonstreze că sunt cineva într-un mediu în care valoarea sau respectul sunt echivalente cu utopia. Guvernează puterea celor ce stăpânesc fortăreaţa, restul doar sunt...şi atât.
Acum îmi este dor de casă şi de oamenii pe care îi cunosc mai mult decât orice. Îmi este dor şi de mare...



Sunt nevoită să privesc un peisaj de care îmi este silă...un mediu în care nu am ce căuta...un mediu în care esti redus la stadiul instinctinctual de supravieţuire.
Poate că aşa învăţăm să îi apreciem mai mult pe ei care sunt cu adevăraţi importanţi, pe cei care au valoare umană, principii şi multă demnitate.
Îmi este dor să să îi văd dincolo de tehnologie, îmi este dor să râd şi să îi simt aproape, îmi este dor de sinceritatea şi zâmbetele lor, îmi este dor să îi simt şi să fiu liberă tot timpul nu numai seară când am şansa să vagabondez nestingherită în lumea virtuală.
Număr clipe până la întoarcere şi ma îmbăt cu sintagma „ au mai rămas...”.
Îmi este dor de tot, de toţi şi de acasă...