Necuvinte si absurd

Vorbeste-mi prin necuvinte, promit ca de data aceasta am sa incerc sa te ascult, de auzit te aud de prea mult timp, dar niciodata nu te-am luat in seama. Arata-mi imagini despre lume, despre tine, despre dorinte si vise…dar nu atat de multe incat sa nu mai suport si sa simt totul ca o piatra de sub care nu ma voi putea ridica nicicand.

Am incercat acum cateva zile sa zbor, dar m-am prins in plasa ce exista deasupra si m-am intrebat cine a lasat-o acolo cu sau fara intentie. Am incercat sa o dau la o parte, dar mai mult m-am obosit dand din aripi si prinzandu-ma la infinit in resturile de sus…apoi, m-am odihnit, nu stiu exact cat a durat acea odihna…dar, am zabovit ceva cu aripile intinse peste pamant…sa fi trecut un ceas sau doua?... dar cui ii mai pasa acum de timp…se scurge oricum fara incetare…am privit apoi iar catre cer si m-am intrebat cu ciuda de ce nu mai puteam zbura, de ce ma prindeam neincetat in mizeria aia de plasa sub care traisem ceva vreme…imi era ciuda si o simteam cum ma macina clipa de clipa…pana cand insa? Imi era crunt de ciuda ca trebuia sa stau agatata cand de un picior, cand de celalalt in nenorocita aia de plasa…nici macar necuvintele nu reuseam sa le mai ascult acum, cu toate indicatiile absurde pe care le primeam, cu toate sfaturile tipate, rugate sau urlate in urechile care deja au inceput sa imi tiuie de durere…obsesiv inca ma mai agat in nenorocita aia de plasa…as fi vrut sa se evapore, sa dispara in neant de parca nici macar nu ar fi existat…ce bine ar fi fost daca la fel s-ar fi intamplat si cu toate gandurile trecute prin cap…poate imi voi pune o dorinta la anul…sau la anul urmator…oricum…o dorinta candva…sa dispara…toate.