Oferta lipsa...

Ne-am obişnuit să fim pretenţioşi, ne-am obişnuit să cerem lucruri peste putinţa posibilităţilor de a oferi ale celorlalţi, ne place să fim egoişi şi să luăm fără a avea pe deplin acest drept. De foarte multe ori ne înconjurăm de sintagma „atunci era alt fel”. Ne îngropăm în dezamăgiri cotidiene şi avem tendinţa să credem că ceilalţi trebuie să se simtă obligaţi să ne ridice la rangul de eroi sociali. Ne dorim confort, ne dorim fericirea, ne dorim libertatea şi mai mult decât atât ne dorim o viaţă aproape perfectă, dar poate ne-o clădesc alţii.
Pe de altă parte, situaţia se prezintă cam aşa: dorim libertatea noastră prin limitarea constientă sau nu a libertăţii celor din jurul nostru, ne dorim comunicarea, cu toate că suntem atât de muţi, ne dorim fericirea cu speranţa că ceilalţi ar trebui să se străduiască pentru noi, ne dorim prieteni şi viaţă socială cu toate că e doar un pretext pentru a ne etala pseudovaloarea.



Ne dorim multe, dar chiar avem memoria scurtă şi nu mai ţinem minte că atunci....cu ceva timp în urmă ne doream cam tot aceleaşi lucruri, la fel de multe, numai că exista o singură diferenţă...mai şi ofeream câte ceva necondiţionat şi sincer. Poate că ăsta era farmecul şi secretul fericirii de atunci. Am cam uitat de lectia elementară de la economie despre echilibrul privind cererea şi oferta...am uitat să fim fiinţe faine...ne-am îndopat cu social, convenţionalism şi compromis. Ambiţiile ne-au determinat să cerem fără a fi capabili să lăsam ceva în schimbul a ceea ce pretindem că ne este necesar. Şi nu vorbesc de lucruri scumpe, ci de unele extrem de simple precum un zâmbet sincer, puţin din timpul nostru pentru a asculta cu interes o discuţie sau o problemă, un salut plin de viaţă, o poveste amuzantă, un numărat de stele în nopţi cu cer senin, un mulţumesc.
Cereri prea multe, dar oferta unde s-a pierdut?