Iluzii

E azi…a fost şi ieri, va fi şi mâine.
E doar prezent şi totuşi poţi nega existenţa trecutului sau pe cea a viitorului?...Poţi să negi o zi…o secundă…o clipa…dar poţi să te negi pe tine?
Omul…fiinţă mică, slabă şi egoistă asculta o cugetare. Ridică privirea…O ţine fixată într-un punct.
Se pare că vrea să gândească. E doar o iluzie. Nu spune nimic. E doar tăcere.
Şi totuşi…şi totuşi spre surprinderea Cuiva răspunde: nu ştiu. Şi iar tăcere.
Ce nu ştii, nu ştii ce să răspunzi? Nu ştii dacă te negi? Nu vrei să ştii?
Iar omul…şi doar atât…răspunde prin tăcere.

Atunci, se-ntreabă Cineva dacă tăcerea e iluzia gândirii, dacă tăcerea e iluzia sentimentului, dacă tăcerea e iluzia omului şi dacă omul nu e doar o iluzie.
Atunci, hai să vorbească despre iluzii, căci asta caracterizează omul. Şi-atunci întrebă:
Omule tu crezi în iluzii?
Şi omul răspunde:
De ce n-aş crede? Eu cred în ele pentru că sunt altceva. Iluzia e în mine şi eu sunt în iluzie. Iluzia e apă, e foc, e aer şi pământ. Iluzia e totul, chiar şi Tu.
De ce crezi ca şi Eu aş fi o iluzie?
Exişti pentru că eu vreau să exişti, te chem pentru că eu vreau să te aud, te mângâi pentru că azi vreau să te simt. Şi totul e doar azi, iar mâine te voi alunga. Existi în prezent pentru că nu ai viitor.
De ce mă vei alunga?
Pentru că esti prea bun, iar o iluzie o domin, o controlez, o gust, o simt, mă amăgesc, disper şi mor.
De ce o domini?
Ce vrei să-ti spun?! Eu sunt slab, eu sunt mort, eu sunt praf şi raza de lumină stinsă. Aş vrea să mă simt puternic pentru o clipă.
Ce prost eşti!
Eu ţi-aş putea da puterea-ntreagă, ţi-as putea deschide ochiul spre raza de lumină, poate te-aş face soare şi lună.
Mi-e frică…e vina mea…şi totuşi domin…măcar o secundă…măcar o iluzie…măcar…
Priveşte-mă! strigă omul la El. Priveşte-mă şi spune-mi ce vezi, ce simţi şi ce gândeşti!
Şi strigă-n disperare:
Întoarce-te spre mine cu chipul măcar o dată. Priveşte-mă şi zi-mi ce vezi!
Atunci El se uita pentru a mia oară spre om.
Îl vede azi, desi l-a mai văzut şi ieri. Dar omul nu ştie.
Şi lumea se mişcă, şi luna dispare şi linişte se făcu şi El îl privi acum doar pe acel om. Avea privirea neagră, dar plină de căldură. Avea ochi de gheaţă şi totuşi îi ardeau. Şi privi…Ce văd?
Îţi văd doi ochi albaştri mari, în care încă este viaţa. Văd chip angelic, alb şi pur. Văd un copil crescut devreme ce încă lumea n-o-nţelege. Văd lacrimi calde şi văd speranţă. Văd suflet pur şi inocent. Văd viaţa, văd şi moarte. Văd locul strâmt în care stai. Văd întunericul şi frica.
De ce nu faci un pas să ieşi?
Văd viaţa ta de mai târziu…
Esti mic, esti slab, schimonosit. Cu părul alb, cu ochii mari ce mai ascund o ultima iluzie, speranţă…credinţă: aceea de a mă fi oprit să plec…
Văd omul ce frumos era în tinereţe şi-acum e mic şi e bolnav. Îl doare sufletul şi trupul şi se căieşte că a-ndurat o viaţă. Văd crucea ta sub cer albastru, ce parcă a împrumutat, o lacrimă de-acea culoare din ochii tăi…
Şi cerul se-nnorează şi corbii vin acum…E negru-n depărtare şi neagră e şi floarea de pe al tău mormânt. Şi candela mai arde, dar se va stinge-acum. Şi nimeni nu-ţi va mai aprinde al sufletului foc. Eşti mort şi eşti ţărână, esti unul din cei mulţi…
Dar tu ce vezi la mine, de ce te temi atât?

Iar omul îngrozit răspunde:
Eşti demon al tăcerii şi al sufletului meu, mi-e frică-n noapte de chipul tău. Eşti rece şi te doare când trăieşti…şi cauţi îndurare…
Eşti Lucifer şi arzi în focul sufletului tău.
Ai o privire rece de demon şi de zeu.
Deşi iubeţti nu ţtii cum oamenii iubesc şi ceri prea mult de la fiinţe ce de abia lumina o zăresc. Eşti mort şi viu, eşti început dar şi sfărşiă, eşti totul şi nimic. Eşti Tu şi doar atât…
Şi poate că aici ai dreptate. Tu esti prea mic, prea jos, iar eu sunt mult prea sus. Dacă ai ştii să zbori poate m-ai ajunge. Dar nu poţi…
Ce-ai vrea să faci acum? Eu te ajut!
Aş vrea să pleci ca eu să mor…
Dar…dacă asta e tot ce-ţi doreşti…atunci mori.
Şi El…şi El simţi cum lacrima neagră se scurse şi odată cu ea încă o viaţă.
Şi omul mic şi slab muri…Însăşi iluzia şi frica l-au învins de data asta.
Şi el muri…