Stăteam în camera mea. Era destul de sumbră toată atmosfera, mai ales că afară începuse să plouă…de fapt ploua de mai bine de două zile. Era o ploaie care îţi pătrundea până în oase şi odată cu ea şi durerea unei lumi întregi care exista doar pentru ea…doar pentru că trebuia să existe oameni. Dar, ce sunt oamenii în comparaţie cu ploaia. Ei, din colţul lor obscure, sunt mici şi nu prea îndrăznesc…de fapt nu au îndrăznit niciodată să privească ploaia…să o miroasă şi să se simtă infiniţi aşa cum e ploaia. Ei sunt doar simpli muritori…sunt doar oameni care se nasc şi mor…şi…şi atât, doar mor.
Iar eu stăteam în camera mea şi mă gândeam la ploaie. M-am ridicat din patul gol şi rece şi m-am îndreptat spre fereastră. Vroiam să ating ploaia…vroiam să o simt aşa cum era ea, cu toată durerea pe care o ducea cu ea spre pământ, dar eu vroiam să zbor cu ea, dar nu spre durere ca toţi ceilalti ci invers. Vroiam să văd dacă poate exista şi altceva în afară de durerea surdă care cădea spre pământ…
M-am gândit să încerc mai întâi să privesc ploaia…ce linişte se făcu la un moment dat în jurul meu…şi nu faceam decât să privesc ploaia. Apoi m-am întrebat dacă atât este suficient pentru a se face linişte. Aud deodată un zgomot….Privesc în jurul meu…Nimic. Doar natura moartă şi linişte. Apoi, privesc în sufletul meu…Da! Acolo era zgomot, acolo era viaţa. Viaţa era în mine, dar nu o văzusem, nu o auzisem, nu o gustasem şi nu o simţisem până atunci. Atâta timp am fost mort şi poate aş fi continuat să mor dacă nu ar fi plouat…
Ce senzatie ciudată: trăiam. Doamne, îţi poţi imagina, o viaţă întreagă am trăit-o de fapt fără să fiu viu. Şi moartea ar fi continuat să existe şi să mă înconjoare cu braţele ei lungi şi uscate până la eliberare, până când aş fi ales să trec în cealaltă iluzie a mea şi anume lumea…
Ploaia gonea în continuare spre pământ şi oamenii alegeau să cadă odată şi poate pentru totdeauna cu ea.
Eu eram însa altfel. Eu descoperisem viaţa. Şi cât de simplu era! Trebuia doar să priveşti spre ploaie însă în sens invers.
Vedeam picături cum se preling pe geam, însă eu deja nu mai aparţineam acelor picături lumea mea era cu totul şi cu totul alta, era o lume pe care doar nebunii ar accepta-o…dar era lumea mea în care eu eram viu şi în care puteam să visez atât cât doream fără să mai sufăr, fără să mai rănesc …fără multe alte lucruri pe care mulţi le-ar fi considerat deosebit de importante pentru ca noţiunea de om să fie complet definită.
Era micul meu castel de iluzii sau poate era întreaga mea existenţă cuprinsă de darurile vieţii de acele lucruri pe care doar zeii Greciei le-ar fi admis.
Era lumea mea care îmi plăcea şi în care mă simţeam puternic. Nu mai vroiam să trăiesc printre oameni, nu mai puteam să le accept compromisurile şi slăbiciunile. Eram eu şi lumea mea perfectă şi eram perfect în lumea mea. Nu vroiam să cred că poate exista şi altceva în afară de ea şi în afară de mine …eram unicul ce conta pentru mine, iar restul îmi era indiferent…dar uneori asta mă durea şi îmi era frică să mă gândesc că durerea făcea parte din omul perfect din mine…Alteori, îmi spuneam că şi suferinţa facea parte din perfecţiunea mea şi îmi plăcea să savurez orice clipă de durere fără să mă mai gândesc că durere simt şi oamenii, fără să mă mai gândesc că tocmai durerea era aceea care îi făcea mici…că tocmai durerea mă face pe mine să simt scârbă faţă de ei…Dar, toate astea nu contau…Eu eram perfect…eram perfect…doar perfect, căci altceva nu puteam să simt …altceva nu îmi permiteam să fiu decât perfect şi atât…doar PERFECT.
Ce conta că lumea era în suferinţă, ce conta că oamenii nu înţelegeau cum sunt eu ..poate că nici nu îmi păsa. Paradoxal însă, ziua mă gândeam şi la ei. Nu le dădeam prea multe gânduri, căci eram perfect…dar, totuşi, mă gândeam că fără ei poate că nu aş exista, că fără ei nu aş putea nici măcar să rostesc cuvântul perfect…Apoi, noaptea mă întorceam din nou la lumea mea perfectă.
Îmi plăcea noaptea pentru liniştea pe care mi-o oferea. Făcea ca totul să îmi aparţină, mă făcea pentru câteva clipe unic şi doar pentru mine. Şi aşa eram perfect. Dar noaptea aducea odata cu ea şi puţin din lumina şi gustul morţii. Uneori simţeam mortea cum se apropie de mine. Îi simţeam mâna rece aproape de chipul meu, simţeam sărutul ei macabru, respiraţia ei sinistră …apoi simţeam cum buzele ei le atingeau pe ale mele …cum, după aceea îşi duce capul spre pieptul meu ascultând câteva clipe din viaţa care tocmai se scurgea din mine, apoi se ridică undeva deasupra mea, rade şi pleacă mulţumită. Dar, aceste lucruri se întâmplau pentru mine atunci când mai plecam din lumea mea şi asta se întâmpla destul de rar. Uneori mă gandeam că asta li se întâmplă atât de des oamenilor…Ce proşti! Dacă ar veni în lumea mea poate ar fi eterni la fel ca mine dar, atunci eu mi-aş contamina lumea perfectă.
M-am întors apoi la ploaie. Începusem să privesc cerul. Era atât de cenuşiu şi rece! Lumina sa era parcă moartă …era palidă, fără de culoare, parcă tot universul se golise…
Apoi ploaia …o simţeam aproape de mine şi parcă îmi era frică (dar cum poate să-i fie frică cuiva care este perfect?). Acum mirosea parcă a moarte… iar picăturile parcă se împleteau într-un dans haotic prevestitor de apocalipsă. Totul era ciudat… foarte ciudat… de parcă lumea mea perfectă fusese contaminată.
Priveam picăturile de ploaie cum alunecau spre pamânt, cum atingeau colbul de pe marginea drumului, cum se rupeau în bucaţi şi apoi mureau devenind mocirlă. Dar, ploaia pentru mine era perfectă cum de moare şi ea?
Mie nu poate să mi se întâmple aşa ceva! Eu sunt zeul ce şi-a făcut singur altar, eu sunt Neptun ce şi-a adunat singur stropii de apă ca să-şi facă ocean… eu nu pot să mor, eu sunt perfect şi la fel şi lumea mea… în lumea mea nu exista moarte …exist doar eu şi lumea mea!!!!!!!
De ce nebunului îi este sortit să trăiască şi mie nu, el nu e perfect şi totusi trăieşte şi eu …şi eu de ce mor …eu sunt perfect!!!
Dar, omul nu a înţeles nicicând rostul castelului său de iluzii… a refuzat să accepte că nu e ploaie şi că nici zeu nu a fost nicicând şi că locul său e printre oameni …că va dori el să fie bun sau rău asta trebuia să aleagă singur …el s-a născut să aleagă şi nu să judece sau să trăiască în lumea perfectă…în castelul de nisip care se va scurge odată cu ploaia.
Dar, omul privi doar ploaia…când deodată ridică ochii spre cer. Se sperie…a văzut petru prima dată în viaţa sa ochii care îl priviseră tot timpul. Din ochii aceia curgea ploaia. Într-un final îşi făcu puţin curaj şi întrebă: pentru cine plângi”?
Şi primi un răspuns: PENTRU TINE ŞI PENTRU LUMEA TA PERFECTA…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu