Cerc vicios

Evoluţia umană presupune în teorie capacitatea de a acumula experienţa necesară în vederea mobilzării individului pentru a face faţă situaţiilor noi, imprevizibile pe care efemera existenţã o oferă sub forma incomensurabilă a hazardului. Teoria acceptată în unanimitate se loveşte de cele mai multe ori de barierele realităţii, de contraexemplul şi puterea acestuia. Astfel, individul în forma sa relativ pură trece din prima clipă prin experienţa despărţirii de mamă prin părăsirea mediului intrauterin, urmând ulterior calea existenţei. Evenimente, trăiri, instincte, ambiţii toate îşi pun amprenta asupra personalităţii umane şi toate îl determină să se întoarcă de fiecare dată la origine. Inocenţa de mult pierdută este regretată după inevitabila trezire la realitate. Sentimentele intense sunt negate mai târziu cu vehemenţă şi regretate o viaţă. Apare compromiterea socială, dorinţele de a place şi de a fi plăcut şi inevitabil dezamăgirile.
Pe de altă parte, se generalizează ipocrizia, care devine un stil de viaţă o condiţie a subzistenţei umane. Toţi dorim ceva pentru a-l obţine devenim ipocriţi, ca mai apoi să regretăm. Ceea ce are nuanţă de viciu este tocmai faptul că mereu se întâmplă acest lucru...fără reflecţii sau autocritici pertinente, fără evaluări de situaţii şi remedieri..pur şi simplu se întâmplă cu sau fără voia umanului.
Asemenea vanităţii, ipocrizia se învaţă de timpuriu, se dezvoltă cu maxim de potenţial şi se propagă dincolo de efemeritate. Ciudat pentru fiinţa umană este faptul că deşi a fost creată în scopuri nobile de către divinitate s-a compromis. Iar cel mai mare compromis pe care l-a făcut este întoarcerea permanentă la trecut. Acolo trăim majoritatea, acolo zâmbim, acolo plângem, acolo sperăm să fi fost alt fel, acolo în trecut dorim să îndreptăm o multitudine situaţii. Acolo în trecut ne chinuim să răspundem la întrebarea „dacă aş fi făcut alt fel cum ar fi fost?”. Dincolo de fazele negării aparente a trecutului trăim prin prisma lui.




Apare ca factor aleatoriu al existenţei şi prezentul pe care îl trăim asemenea unor narcomani cu rutină şi speranţa zilei viitorului de mâine. În prezent vrem, dorim suntem ambiţiosi, suntem învingători sau învinşi, suntem ceea ce dorim să fim pentru fracţiuni de secunde, suntem pentru câteva momente liberi să decidem pentru noi sau pentru ceilalţi. Prezentul este adrenalina care ne controlează existenţa care ne propulsează către altceva. Dar într-un final şi prezentul se tranformă în acel dominant trecut şi tot ce ne propunem devin întrebări ce lovesc unicitatea umană.
Viitorul este sublim sub aspectul viselor, este cel la care toţi speră. În viitor sunt proiectate lucrurile frumoase, în viitor sunt proiectate aşteptările, dorinţele şi tot ceea ce de multe ori face omul să fie mai bun. Acolo, în acest segment de timp zace în beatitudine omul. Este împăcat cu el şi de multe ori zâmbeşte fără motiv când îşi proiectează propriul viitor. Nu are condiţii, nu are limite..are doar libertatea de a visa pe care nimeni nu i-o poate sustrage pentru ca atunci omul este cu el însuşi.
De multe ori se ajunge la negarea viitorului, dar este numai o formă subtilă de ipocrizie pentru ca prin natura sa omul este un visător propulsat către aceasta dimensiune temporală de vanitate şi ipocrizie.
Deşi trece prin toate fazele temporale, deşi este plin de compromisuri omul râmâne sublim în esenţa sa. Nu este nimic mai frumos decât un om care zâmbeşte, nu este nimic mai tragic decât plânsul unui copil, nu este nimic mai deosebit decât privirea celorlaţi.