Privea lumea în care trăia cu nostalgie...o privea mereu din acelaşi loc...o privea mereu pe toată...o privea de la marginea mării. A privit-o şi înainte timp de o eternitate, a ascultat-o cu atenţie şi blândeţe. A făcut însă greşeala existenţei viitoare şi anume aceea de a o întelege. Simţea tristeţea omenirii, râdea hilar la bucurii, însă sufletul îi era mereu trist, iar ochii mari mereu ascunşi de umbra viselor frânte. A sperat alături de ei, alături de oameni, a luptat pentru ei, a visat dincolo de putinţa umană, a căzut de o infinitate de ori cu ei în crepusculul temerilor...Şi toate astea din acelaşi loc...de la marginea mării...
A învăţat să creadă şi a crezut pentru fiecare în parte atunci când credinţa lor se pierdea în umbra disperării. A avut aripi demult... dar şi le-a pierdut în negura vremurilor. A rămas cu toate astea tãcută şi mereu nostalgică la marginea mării..era locul unde rămăsese de fapt sufletul său...şi-l abandonase de multe ori acolo în singurătate numai pentru a fi lângă oameni, dar de fiecare dată se întorcea într-o linişte mormântală la el...era tot ce avea ea...era tot ce reprezenta ea...numai aşa se regăsea...era lumea ei de linişte.
Îşi dorise de atâtea ori să trăiască printre oameni, făcuse atâtea compromisuri inutile, trecuse prin atâtea umiliţe şi toate astea cu acelaşi surâs trist cu aceleaşi dezamăgiri. Chiar şi-a dorit o viaţa lângă ei..îi iubea atât de mult, o fascinau atât de tare...dar a fost alungată.
Cândva oamenii ce au alungat-o i-au simţit lipsa, dar nu au ştiut de unde să o cheme..nu au ştiut de lumea ei, deşi le explicase de mii de ori, ca marea e lumea ei...că acolo va fi mereu pentru toţi.
Acelaşi film hilar al vieţii rula prin faţa ochilor săi, aceeaşi finalitate indubitabilă, de parcă cineva superior crease scenariul perfect aplicabil omenirii şi o blestemase să-l privească mereu din acelaşi loc.
Privirea tristă se cobora încet către ţărm...văzuse pentru a nu ştiu câta oara luminile civilizaţiei undeva la orizont...Ce frumos luceau...O lacrimă se scursese prin acelaşi loc, pica lent pe obraz, se prelingea leneş pe gâtul lung de parcă dorea să-i cunoască pulsul vieţii, apoi dispăruse sub o pală de vânt. Stătea invăluită de singurătate şi ar mai fi stat să spună o rugăciune către stele, o ultimă rugăcine pentru aripile ce le-a avut cândva.
Prin ochii ei se vedea spectacolul vieţii şi al morţii...Prin ochii ei verzi se putea zări absolutul...De privirea ei se spărgea albastrul mării...Ce mare învolburată era...Nu mai fusese marea demult aşa. Era singura care o cunoştea cu adevărat, era singura care a înţeles-o, a fost singura care a ascultat-o tacută fără a o judeca...a fost singura care a primit-o aşa cum era ea. Nu i-a cerut schimbarea, nu i-a cerut docilitatea şi nici compromisul. Mereu caldă pentru ea, mereu rebelă, mereu liberă a primit-o asemenea unui părinte, a învăluit-o în dragoste şi i-a ascultat tăcerea. Nu i-a cerut să râdă când era tristă, nu i-a cerut să lupte când era învinsă, nu i-a cerut să zboare când rămăsese fără aripi. Poate că tocmai de aceea marea e lumea ei...la care se va întoarce în fiecare eternitate. E o altă lume şi de data asta este lumea ei. Nu mai vorbeşte demult despre această lume oamenilor pentru că nu au reţinut niciodată marea...
Oare lumea ei era mai bună decât cea a oamenilor? Acum, nu mai conta asta...nu va mai conta mult timp, se simţea bine acolo şi pentru câteva secunde uitase de oameni...ar fi vrut să rămână aşa pentru mult timp...ea, singurătatea şi marea...
Freamătul civilizaţiei însă o atragea asemeni unui magnet...într-un masochism extrem se va întoarce către luminile civilizaţiei...nici ea nu cunoaşte prea bine motivul pentru care face asta. Cu zâmbet trist, privirea cazută, ochii mari ascunşi de genele spreranţei de mai bine, cu paşi apăsaţi întoarce din nou spatele sufletului său. Şi pleacă...ar fi vrut să zboare aşa cum putea face demult...s-a uitat la aripi ...şi numai erau..erau doar semnele cicatrizate ale existenţei acestora de odinioară.
Pleacă..ştiind că tot la marginea mării se va întoarce...plecă perfect conştientă că o nouă dezamagire va veni..o simte atât de aproape, atât de intens...
Nisipul îi face cărarea...marea se linişteşte oferindu-i binecuvântarea şi pacea asemenea unui părinte copilului fugar...
Tot la marginea mării se va întoarce...şi tot tristă ....în căutarea sufletului său, uitat printre picături de apă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu