De câte ori ai privit ploaia în amurg şi gândurile au zburat undeva departe spre orizontul infinit de vise? De câte ori ai numărat stele în miez de noapte şi visele s-au tranformat în dorinţe ce s-au întors surâzătoare către tine atunci când viaţa îti rezerva un final deja bine determiant? De câte ori ai inspirat aer proaspăt în zorii zile, iar chipul trist ţi-a fost brazdat de raza abia trezită din visare? De câte ori ai călătorit pe aripi de înger acolo unde lumile nu mai au graniţe, iar sufletul nu mai e un concept abstract pe care să-l defineşti stric prin termeni şi metafore? De câte ori ţi-ai permis să fii liber, să râzi să plângi, să visezi, să zbori, să crezi, şi apoi să te trezeşti dimineaţa înconjurat de surâsete pure de copil?
Probabil că tot de atâtea ori în care după fiecare clipă de speranţă ţi-ai permis privilegiul de a-ţi ucide sufletul ca mai apoi să o iei de la capăt pentru o infinitate de alte vise! De ce oamenii sunt aşa de simplu de ucis, de ce visele lor nu se pot urca pe aripi de înger şi nu pot zbura acolo către lumi în care abolirea conştiinţei este doar un mic impediment pentru obţinerea speranţei!
Ne creem un crez absurd despre vise, despre lumea din jur pe care îl urcăm şi-l coborâm continuu pe muntele suferinţei cu îndârjire absurdă asemenea lui Sisif fără însă a ne impune cineva acest lucru! E ca o simplă acceptare tacită a condiţiei de om ce mişeleşte acceptă povara creată doar de dragul de a nu fi departe de umanitate.
Dar există umanitate sau este un alt concept creat cu scopul scuzării slăbiciunilor noastre? Câte scuze mai suntem capabili să inventăm până la acceptarea propriei noastre condiţii?
De ce am fost creaţi îngeri şi am decăzut dorind mai mult? Şi am devenit oameni....
Probabil că tot de atâtea ori în care după fiecare clipă de speranţă ţi-ai permis privilegiul de a-ţi ucide sufletul ca mai apoi să o iei de la capăt pentru o infinitate de alte vise! De ce oamenii sunt aşa de simplu de ucis, de ce visele lor nu se pot urca pe aripi de înger şi nu pot zbura acolo către lumi în care abolirea conştiinţei este doar un mic impediment pentru obţinerea speranţei!
Ne creem un crez absurd despre vise, despre lumea din jur pe care îl urcăm şi-l coborâm continuu pe muntele suferinţei cu îndârjire absurdă asemenea lui Sisif fără însă a ne impune cineva acest lucru! E ca o simplă acceptare tacită a condiţiei de om ce mişeleşte acceptă povara creată doar de dragul de a nu fi departe de umanitate.
Dar există umanitate sau este un alt concept creat cu scopul scuzării slăbiciunilor noastre? Câte scuze mai suntem capabili să inventăm până la acceptarea propriei noastre condiţii?
De ce am fost creaţi îngeri şi am decăzut dorind mai mult? Şi am devenit oameni....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu