Tipologia durerii

Întrebare: „Ce vindecă timpul, dar nimeni nu spune cât timp trebuie să treacă?”.
Răspunsul prompt ar fi că „suferinţa”, ce cunoaşte o întindere în timp ce nu depinde de noi ca simple entităţi fizice, ci depinde de entităţile sufleteşti ascunse în cel mai întunecat ungher al fiinţei noastre.
Ore, zile, ani poate chiar mai mult trebuie sufletului ca să fie vindecat...dar vindecat de ce anume? Vindecat de iluzia uitării, vindecat de amintiri ce revin permanent în prezent şi care de cele mai multe ori sunt însoţite de un banal „şi dacă”. Realitatea, acea absenţă a visului, se întoarece rece şi sarcastică cu un zâmbet de demon şi arată cu degetul spre efemeritatea noastră. Şi dacă , ce?...Ce mai punem întrebări cu răspunsuri implicite, ce ne mai torturăm cu ideea că ceva ar putea fi schimbat? Acel crud răspuns „NU” este cel ce defineşte trecutul. NU mai e...NU se mai poate face nimic...doar NU...
Naivitatea fiinţei însă se răzvrăteşte inutil şi se întoarce iar la cele câteva clipe de visare care-i oferă şansa să mai schimbe ceva...doar pentru câteva clipe. Un cerc vicios, un dans morbid între realitate, visare, iluzie şi perseverenţă. Această ciclicitate este prezentă într-o proporţie variabilă în fiecare fiinţă umană. Oarecum dezolant...Am ajuns cuceritori ai cerului, ai lumii şi încă avem nevoie să ne amăgim cu tot ceea ce a fost.
Ore dacă am fi încercat şi altceva? Dar ce? Am încercat şi fericirea! Şi a funcţionat! Dar pentru cât timp? Ideea e că a funcţionat, dar legăturile devenite deja atemporale întorc fiinţa iar spre durere.
Dar cum începe toată povestea suferinţei? Variantele sunt multiple, dar dacă am sta să le privim per ansamblu se reduc la socializare, adică la definiţia sumară a omului şi anume aceea ce cuprinde sintagma de fiinţă socială, de fiinţă ce nu poate trăi decât cu şi prin ceilalţi, de nevoia de ataşament faţă de semenii săi. Indiferent de tipologia temperamentală, omul are nevoie de oameni, chiar dacă s-au întâlnit multiple versiuni ale omului singuratic, acestea fiind doar exemple pentru cei ce încearcă să se amăgească cu faptul că pot evita socializarea. Oricât de mare ar fi durerea, şi aici vorbim de durerea sufletească, oricât de mult am încerca să reducem contactele sociale realizăm la un moment dat că acest fenomen este imposibil. După toată această străduinţă în van realizăm sau nu cât de naivi suntem, cât de vulnerabili suntem şi toate acestea având ca principală cauză natura umană. Câţi lideri puternici nu au ajuns în pragul nebuniei de a înfăptui gesturi pe care de altfel le-ar fi considerat absurde din cauza durerii.
În concluzie durerea există ...face parte din fiinţa umană o răzvrăteşte, o transformă o controlează şi în cele mai tragice momente o stăpâneşte. Uneori suferinţa impinge la gesturi necugetate ce au ca scop final renunţarea la existenţa considerată miseră de către cei ce recurg la gesturi extreme.

Dar ce generează suicidul ca efect direct al durerii ?
Probabil că una dintre cauze ce trebuie luată în calcul o reprezintă egoismul existent în fiecare fiinţă umană ce duce uneori la exacerbarea instinctului de autoconservare mai ales atunci când cuprinde semnificaţii filosofice lipsite de orice noimă de realism.
Ajungem uneori să uităm că suntem oameni cu defecte şi calităţi şi începem să ne autoconferim tăsături de entităţi supraumane, accentuând fie sensibilitatea cu care suntem înzestraţi fie inteligenţa superioară pe care credem că o posedăm. Locul în lume, locul alături de ceilalţi devine astfel o povară a sufletului de care se încearcă a se scăpa. Se începe trecerea la o paletă coloristică duală (alb/negru) cu accente sumbre şi tonuri grave...Esenţa lumii se voaleză, scopul existenţei dispare, inutilitatea umană îi preia locul, iar laşitatea mascată se ridică la rangul de virtute. Conştiinţa devine un concept departe de lumea umană, recurgerea la izolare şi indiferenţă se transformă în obicei.
Castelul de iluzii clădit cu atâta sârguinţă e pe cale să se dărâme...încet realitatea devine un chin...umătorul pas îl reprezintă nefiinţa. Şi dacă e să privim obiectiv şi rece tabloul de mai sus ne duce cu gândul la cât de scurtă este existenţa umană atunci când suntem cei în puterea cărora stă să decidem ce e de făcut cu viaţa...
În esenţă, constientizarea faptului că cei ce îşi fac cel mai mult rău suntem chiar noi ca entităţi separate este aproape nulă pentru simplul motiv că este mult mai uşor să aruncăm cu piatra fie în cei apropiaţi fie în noţiunea generală de sistem.
Visăm să fim tot timpul altfel şi considerăm că dacă ne alegem un model anume şi ne dăm silinţa să devenim ca el am putea realiza ceva. De fapt, privită cu detaşare, această imagine ideală reprezintă doar un avatar al propriilor nostre complexe. Nu este o regulă generală, dar este un aspect cu aplicabilitate la scară largă în societatea contemporană. Altearea personalităţii din dorinţa de a obţine ceva comercial şi plăcut majorităţii duce de cele mai multe ori la exacebarea esenţei fiinţei umane şi a întregii sale frumuseţi devenind o copie fidelă a unei alte entităţi.
În momentul conştientizării acestui aspect (dacă se întâmplă) apare din nou suferinţa şi sentimentul de inutilitate accentuat de lipsa unei baze capabilă de a conferi valoarea adevărată omului.
De ce anume are nevoie omul pentru a suferi? Răspunsul este atât de banal încât de cele mai multe ori îl negăm cu nemăsurată hotarâre: de el însuşi.
Percepem realitatea aşa cum ne convine...de cele mai multe ori facem alegerile greşite, negând cu seninătate alternativele, posibilităţile conexe şi dintr-un masochism nativ ne întoarce cu jovialitate spre durere.
Complexele de superioritate acţionează mult mai eficient cât cele de inferioritate, dar şi mult mai simplu. Negarea oricărei altenative devine soluţia ideală. Deşi se nasc continuu idei şi soluţii noi , plecând de la premisa imposibilităţii de aplicare a acestora ca urmare a pretinsei experienţe dobândite în cursul vieţii sunt respinse cu vehemenţă.
Complexele de inferioritate deşi intevin cam în aceeaşi manieră în tabloul suferinţei nu duc decât la descoperirea şi acceptarea mizeriei umane fără ce mai mică poftă, măcăr şi instinctuală, de depăşire a condiţiei.
Întrebări cu răspunsuri evidente, dar greu de acceptat macină fiinţa umană în permanenţă provocând o durere continuă care datorită perioadei de acţiune îndelungată devine habitudine.
Privit cu detaşare acest tablou seamănă cu o slabă piesă de teatru în care joacă actori de mâna a doua.
Lupta cu existenţa, lupta pentru satisfacerea propriilor nevoi se termină de multe ori în trepte patetice de abandon şi acceptare a condiţiei uname inferioare.
Oricât de crud ar suna toate acestea, oricâ de critic ar fi totul şi oricât de mult am nega realitatea în speţă cam asta se întâmplă.
Suferinţa depinde în mare măsură de experienţa de viaţă şi de gradul de sensibilitate al omenilor.